Suntem pe la sfârșitul anilor 90. Un specialist în IT face un experiment, în urma căruia apare accidental o entitate cibernetică. El se materializează după ce intră în contact cu Laura Iosa, dar știe că nu poate rămâne prea timp în această formă.
„După ce m‑am obișnuit cu întunericul, mi‑am dat seama că te pierdusem. Și-am început să disting siluetele care ocupau încăperea, mai întâi ca pe niște bile, aliniate pe un abac, multe, micuțe - valuri de omuleți roșii, unul lângă altul, în așteptare, o armată de clone, frații tăi, încremeniți, poate uitați într-un depozit abandonat.
Am făcut vreo doi pași, ca apoi să‑i văd cum se dau în lături, aliniați ca la trecerea unui rege, iar în capătul acestui tunel nesfârșit clipea ecranul pe care scria alazar."
O mică vrăjitoare cu acest nume, care nu-și cunoaște inițial puterile. Ea știe doar că are dinții strâmbi și că dacă îi arată cuiva, acel om își pierde ideile, se bâlbâie. Dacă un vrăjitor o ucide, ucigașul își dublează forțele magice. Din acest motiv nu-ți spune numele niciodată, în afară de Zăval și se Maxima Tutellina, nimeni nu-i cunoaște numele. Ea a scris Cartea bucatelor rele.
„În tindă era pictat Infernul, în mijlocul căruia se perpelea pe foc oala cu smoală, din care ieșea, distrus de durere, capul unei femei: o babă holbată, cu urechi pleoștite, de câine. În dreptul ei scria cu litere chirilice, atât de ordonat, că până și eu puteam să înțeleg cele două cuvinte: Mâța Vinerii.
Nu-mi rămânea nicio glorie, niciun vis. Doar legenda unei babornițe.
Căci Mâța Vinerii, vrăjitoarea vânată, eram chiar eu."
Este un vrăjitor din ordinul satorinilor. Poate să trimită lucruri și oameni la distanțe mari, el însuși fiind capabil să se descompună în particule minuscule și apoi să se recompună, în jurul unui element (o moleculă de-a sa) lăsată special într-o altă regiune a lumii. De asemenea poate să comunice telepatic cu sora lui geamănă Maxima Tutellina, și ea vrăjitoare. Știe multe rețete și elixire…
„La prima vedere, părea să fie Cuviosul Zăval. Nu-ndrăzneam să m-apropii și nici măcar să mă mișc. Dar curând n-am mai avut îndoieli. I-am văzut inimioara. Avea obiceiul ca dimineața, la prima oră, să-și deseneze pe obraz o inimă neagră, ca să-i aducă noroc. Iarnă-vară, pe tristețe sau în plină euforie, Zăval întărea conturul inimii, un benghi mic, încât, privit de la distanță, părea doar o aluniță care îi sporea farmecul. Nici nu ți-l puteai imagina pe moșicul Zăval fără această podoabă! Era tatuată, dar în fiecare dimineață o împrospăta cu un strat de cărbune și cu uleiuri, care o făceau să arate ca și cum ar fi avut-o din naștere. Era el, nu exista urmă de îndoială, mort, cu un cuțit înfipt sub bărbie. În jur lucea o baltă de sânge."
Vrăjitoare (satorină), sora lui Zăval (nume creat în jurul unei zeități agrare minuscule din patrimoniul latin - Tutellina). Maxima știe multe secrete și o crește pe Mâța Vinerii, inițiind-o în ordinul satorinilor.
„Maxima citea visele, făcea elixire și alifii, iar mie îmi lua întotdeauna durerea de cap cu două cuvinte, care, chiar dacă le mai țin minte și-acum, nu-mi mai sunt de niciun folos. În serile de vară scria pe poarta casei Laco Fulvus și oricine încerca să intre, căci mai veneau vânzători nepoftiți ori câte vreun vecin fără treabă, se speria de moarte de stafia unei matahale de câine."
Magician de mâna a doua și șarlatan, spiritist (care a existat in realitate la București pe final de sec 18).
„Perticari vorbea plimbându-și privirea de la unul la altul, cu un glas care-ți lăsa o durere în suflet, iar slugile, care-l ascultau prin crăpăturile ușii ori pe la ferestre, repetau după-aceea cuvânt cu cuvânt, până se umplea târgul."
Bucătar, maestru al elixirelor vrăjitorești, ucenic al Cuviosului Zăval
„Cuvintele mele n-o să le vadă nimeni, căci nu sunt pentru ochi. Ele sunt doar în mintea mea și a lui Sator și poate pentru urechile unui polac care va trăi 200 de ani. Într-o zi o să scrie pe hârtie tot ce-mi umblă mie prin cap, iar cartea lui va trece din mână în mână sute de ani. Mulți îi vor zice Cartea bucătarului, dar și mai mulți o vor citi ca pe un basm. Iar toate astea se vor petrece doar dacă n-o să fiu împins de mărețul Sator s-o torn în altă ureche.
Povestea mea începe cu o ciorbă de praz pe care o făcusem doar pentru mine. Cum erau pe-atunci serile! Mai ales acea seară, în care pământul încă mustea de amintirea zăpezii, iar în palatul coconiței noastre intrase mărețul Mihalache Albu, un bărbat atât de falnic, cum nu văzuse niciodată mahalaua Greceanu și cum nu pomenise nimeni prin tot Bucureștiul, cât era el de București și buricul pământului. Se zicea că ta-su vânduse țigani ca mine, sute sau poate sute de sute de lingurari, de rudari și de alte mațe-fripte care mai erau de vânzare, adunând grămezi de bănet, de unde și bogățiile lui Mihalache, care-și cumpărase palate, trăsuri și rangul de vornic. Iar acest bărbat uimitor, care se plimba în trăsurile lui cum nu mai văzuse nimeni, și-a găsit moartea în patul de nuntă, în seara în care eu făcusem o bunătate de ciorbă de praz, iar pământul de sub ferestrele bucătăriei răspândea în jur ultimii aburi ai iernii."
Copaci magici, de dincolo de lume, din dumbrăvile morții
„Să fii singur printre copaci – iată ceva la care nu se gândise vreodată.
Viața lui de dinainte de roșcovi era ca o pa- gină imaculată, ruptă barbar dintr‐un caiet nou. Cât privea cu ochii era o pădure imensă, iar ceea ce era cu adevărat de mi- rare – toți copacii se înclinau în aceeași direcție, ca în desenele animate, elastici, melodioși parcă. Era minunat! Din spatele lui veneau umbre albe și, odată cu ele, sub muzica vegetală, se simțea fericit cum nu mai fusese niciodată în viață. Oare asta este lumea cealaltă, s‐a întrebat el, sau sunt doar leșinat, la reanimare? Un murmur a coborât din vârful copacilor, care acum realiza că erau deosebit de înalți, aliniați ca o orgă. Mai multe voci păreau topite într‐o singură voce. Mai întâi a crezut că are halucinații, apoi a auzit cât se poate de clar:
– Asta e lumea ta, iar lumea cealaltă e cea de unde‐ai venit!
– Și acum? a întrebat Căpriceanu cu glasul lui din copilărie. Ce urmează?
– Acum mergem mai departe, au răspuns copacii în cor.
Pe șoseaua de marmură au lipăit tălpile. Gloata mare, milioane de morți ca și el se în- grămădeau unii în alții. Cum puteau să meargă orbește, fără să știe exact ce‐i așteaptă?
A ieșit din coloană și‐a făcut câțiva pași prin pădure.
– Și Dumnezeu? a întrebat Căpriceanu. Unde e Dumnezeu?
Crengile au șuierat oarecum ironic, apoi au spus cu blândețe:
– Dragul nostru, aici suntem doar noi, exact cum se vede!
– Dar cine sunteți? a ridicat tonul, profitând de bunăvoința copacilor. Care este numele vostru?
Un hâhâit stins s‐a pierdut printre crengi, apoi vocile au răspuns:
– Suntem roșcovi sălbatici."
Mistice, venite din lumea morților.
„Roșcovii torceau lin, le vedea umbrele risipite prin cameră, și, căutând cu ochii în jur, în sfârșit a găsit patul. Și ce pat! O piesă nemaivăzută, un fel de rege al paturilor, alb, cu tăblia urcată pe un perete ca un liliac înflorit, o tăblie sculptată cu arabescuri și păuni înfoiați, cu flori și frunze care zburau, căzute parcă din înălțimea unor pomi nevăzuți, unele păstrând încă niște culori străvechi, tonuri stinse de verde și de corai. Iar sub această dantelă moțată, în spațiul neted de până la pled, strălucea un câmp de zăpadă.
Era un pat făcut pentru prima noapte de dragoste, s‐a gândit Flori, intuiție topită imediat în foiala neliniștită a roșcovilor, care nu conteneau să strige la ea. Abia intrase, știa că pianistul îi spune ceva, dar în același timp făcea pași pe alee. Eunucul tremura la oarecare distanță, ținând o mână în buzunar. Era intimidat, iar de deasupra, din coroanele înalte ale tecarilor, cobora un zumzet, o dezaproba- re. A privit‐o în ochi ca și cum ar fi obținut o victorie, apoi a scos ușor mâna în care ținea o roșcovă coaptă. Era penibil. Flori zâmbea, iar când eunucul a luat‐o spre ușă, zeci de siluete cețoase s‐au luat după el. Auzea frunzele care ciripeau amuzate, și în același timp vocea pia- nistului îi cobora în timpan."
Mediocritatea insistentă, care bagă lumea în pandemie, Căpriceanu se întoarce din lumea morții. Apare și în povestiri (Secretul, de exemplu), fiind un fel de călător între lumi, între universuri incompatibile.
Ființă uriașă, care trăiește în bălți, ascuns în Pădurea Cotroceni. Năltărogul este o fantomă care bântuie orașul, un Saint Germain, paznic al istoriei și totodată, ultimul descendent al unei specii.
Alături de zeci de creiere, și ea începuse să se gândească la bucătăria fabuloasă, pe care Năltărogu o avea sub Gorgan, o plită groasă pe care gătea ciulamale de oameni! Când deschidea ferestrele dinspre piață, adeseori venea miros de tocană, o mireasmă care seara, când coroanele teilor păreau nemișcate, plutea peste case, intra cu lentoare în grădini, aluneca peste Dâmbovița, până în fundul bălților și-n mâlurile întărite de valuri, iar pe deasupra Pieței Gorgani se adunau uneori pălării aburite, sufletele celor care fierbeau în cazanele stafiei mâncătoare de oameni. Și-l amintea în baltă, un cap plutitor, îi visa ochii largi, obligându-te să-ți ștergi din minte orice gând despre căpcăuni și despre stafii. De ce n-o mâncase? Poate că prefera anumiți oameni, făcea mofturi și, se înțelege, avea de unde s-alegă! Doar nu pui la tocăniță mierle și sturzi!
Specie de pitici - cu același nume, cu aceeași înfățișare; nu știu să mintă sau să înșele. Prepară elixire.
„Cum singurele evenimente din viața lui erau întâlnirile cu nebunii rătăciți prin pădure, lăsă coșul și așteptă, urmărind direcția strigătelor care se mișcau încet către el.
Speriatul era un amărât gol pușcă și bătut bine. Într-un prim moment îl privi pe Lecu așa cum îl priveau toți, ca pe un fel de minune, ca pe un drăcușor al pădurii, apoi, prinzând curaj, în loc să se-mbățoșeze, cum făceau cei mai mulți, începu să i se plângă peltic:
— M-am rătăcit prin pădure! M-au bătut, mi-au luat hainele, tot ce-aveam! Chiar și mătăniile mi le-au luat! Înțelegi?! Ce fel de oameni fură mătănii?
Lecu îl asculta în tăcere, așa cum făcea de obicei, încât pelticul, crezând că-l compătimește, începu să intre în amănunte."
Singurul animal care se face praf la tingerea Năltărogului, comportându-se ca un om.
„Era un animal alintat, cum sunt pisicile, cu o blană de tigru, o mâţă care trăise trei ani alături de el, suficienţi pentru ca popa Ambrozie s‐o considere singura fiinţă demnă de sentimentele lui. Pe cine iubești? Pe cel care se potrivește cu mine! Iar pisica aceasta era pe potriva popii Ambrozie!
Prin oraș lumea vorbea doar despre mâţă, care, după ce devenise moștenitoarea stăpânului ei, își schimbase culoarea. Era ea, nimeni nu se îndoia de acest lucru, dar blana de tigru se făcuse albă, de înger. Doar pe cap rămăsese un petic din fosta blană, o pată care o lega de trecut."
(După un tablou de Victor Gingiu)
Fantoma este o entitate polimorfă, creată din emoțiile unui învățător. Pentru fiecare om are altă formă, în funcție de dorințele sau fricile lui. Pentru Adela devine un bărbat văzut accidental în moara părăsită (Nini Jighereanu, alias Sandu Ion, alias Max), dar cu timpul, după ce toți oamenii iau înfățișarea acestui personaj, ne dăm seama că pentru ea, fantoma omniprezentă este însuși dictatorul acelei lumi (Ceaușescu) al cărui portret îl vede zilnic, peste tot.
Fantoma din moară este lumea ascunsă, a emoțiilor, a afectivității, ținute sub cheie, într-o lume în care nimeni nu spune adevărul, nu-și divulgă opiniile ori mai ales sentimentele.
„Puțin în urma lui mergea cineva. Se întorsese discret și rămăsese trăsnit pe scările de ciment. Aproape lipit de el, surâdea tandru balerinul din moară. Prin perdeaua de tifon, portarul privea spre el, dar fără să dea semene de mare interes. Neicușoru o luă din loc, depărtându-se cât putu de repede de clădirea institutului. Simțea pașii ușori în urma lui, dar nu îndrăznea să privească peste umăr. Din când în când un val de parfum îi aluneca pe lângă ureche, ieșit dintr-un pulverizator nevăzut. Pe la școală se întoarse brusc. Era acolo, în spatele lui, zâmbitor, cu trupul lui elastic peste care se mula un costum străveziu. O dâră de sudoare își făcea loc pe frunte dând la o parte stratul mai nou de praf. Cum ai ieșit din moară? întrebă șoptit, uitându-se imediat în jur, să se asigure că nu-l vede nimeni. Dar bărbatul îi zâmbi iar, cu fața lui palidă, mișcându-și puțin buzele ca miezul de pepene. Neicușoru era înfiorat și atât de uimit de întâmplare încât lăsă de-o parte orice precauție. La urma urmelor era în mijlocul drumului, unde se putea întâlni cu oricine, chiar și cu un balerin de mătase."
„Stătea cu mâinile încolăcite peste genunchi și privea drept în față, spre gurile negre ale morii. Știa că este el, dar spera încă să nu fie așa, așteptând în teroare următorul pas. Și acesta se produse cu precizia obișnuită: o căldură umedă îi cuprinse ceafa, ca și când o limbă de bivol, ar fi lins-o în bătaie de joc. Îi simțea atitudinea ostilă ca atunci când simți în ceafă răsuflarea unui om beat."
„Mircea Buțescu stătea de mai bine de un ceas în clopotnița veche, rezemat de clopotul de aramă și privea fix spre fantoma lui ca o plăcintă întunecată și sfidătoare. Simțea că există o forță dincolo de el, un fel de Dumnezeu, dar nu cel în care sperase pe când era copil, ci unul cinic, răzbunător. Roata subțire arăta ca o floarea-soarelui, maronie, presărată de zeci de guri minuscule, fără buze, îngălate de salivă. Îl urmărea pretutindeni. Nu-l mai trăgea nimic către moară și scăpase și de gura lacomă a Paulei, dar avea în fiecare moment în față discul negru, cu miros de grajduri străvechi. Nu era chiar nefericit, măcar scăpase de scârboasele întâlniri, ci doar posac, dezamăgit și trădat."
„Șarpele rece i se strecură printre buze, subțiat ca un fir de nailon, fin și bățos, iar când ajunse în esofag se adună ca un arici, care explodă aruncându-și acele în fiecare colțișor al cărnii ei. N-o mai durea nimic, n-o mai incomoda nimic. Era ca un om de mușama, fără emoții, fără dorințe, fără vise."
Opt sunete plutesc peste București și schimbă multe lucruri: o adolescentă din Bucureștiul actual ajunge de mai multe ori în secolul 18; o elevă la Colegiul Lazăr cade într-o buclă temporală. Madi și Iulică, suflete rătăcite, ajung să se plimbe prin București etc. Iar toate aceste anomalii se sfârșesc când cele opt sunete își încheie călătoria.
„Cele opt sunete se îndepărtau, înghesuite unul într-altul, colorate de lumina care trecea prin ele, în toate nuanțele. O luaseră peste bulevard, pe deasupra mașinilor, iar el le urmărea de pe bordură, temându-se să nu le piardă cumva. Pe cealaltă parte de stradă o fată îi făcea semn cu mâna. Era gata s-o ia printre mașini, când el ridică speriat mâinile. Ceva îndepărtat și trist, o frică veche îi urcase în ceafă, ca un fermoar. Ea se opri brusc, contrariată de gestul lui, zâmbind larg pe sub breton și dintr-odată se hotărî să-și schimbe direcția, făcându-i la rândul ei semn să coboare spre librărie.
Un timp, Cristian căută cu privirea sunetele scânteietoare, dar își dădu seama că se topiseră în aerul cald. Încercă s-o urmeze pe Madi, dar dintr-odată sufletul îi fu invadat de bucuria de a se ști liber.
Voia să fumeze o țigară așezat pe bordură, să cutreiere străzile și să simtă în nări mirosul crud al celorlalți oameni."
(După un tablou de Victor Gingiu)
Oraș mâncător de cuvinte
"Hohotele din curtea Mitropoliei se revărsară pe străzi, făcând să încremenească mai multe capete alarmate. Numele lui Leun pluti peste Dâmbovița, izbit de ape, ecoul lui trecu pe lângă porți și pe sub poduri, zăpăcind coroanele duzilor, ca pe la Biserica Sf. Gheorghe să dispară cu totul, lucru care era perfect normal, întrucât Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori, câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviței, încât pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși."
„Un timp scurt bântuie Bucureștiul în marginea Bozăriei
După câteva zile, sufletul Trancăi bântui pe la Colțea, unde însuși portarul, un eunuc cu obrazul tatuat, povesti cum o văzuse amestecată într-un grup de drumeți, ceea ce îl făcu celebru pentru o zi. Cu toate că omul o mai văzu și a doua oară, nu mai captă interesul. Apoi stafia fu zărită la Podul lui Lascăr. Era noapte încă, o noapte albită de un cer înstelat. Tranca, încălțată cu niște saboți de nămoluri, dansase pe scândura podului și dispăruse ca un balon. Mulți bucureșteni avură parte de vise cu Tranca, iar niște cavafi din fundătura curții Doicescu jurară că o văzuseră sărind peste poartă, apoi depuseră plângere la Agie pentru niște baloturi de pâslă pe care le luase strigoaica sub braț.
Câteva săptămâni stafia Trancăi bântui Bucureștiul, apoi se topi."
Aducător de ghinion
„Deși se născuse în casa unui aprod din mahalaua lui Popa Soare, acest Tuică rămăsese orfan de la cinci ani. Niște rude îi luaseră casa și-l duseseră la Orfelinatul lui Ipsilanti, iar de aici începu să-și capete numele de Piază-Rea. Toate persoanele care-i arătau un pic de bunăvoință erau imediat lovite de ghinion. Cine-l lua cu simbrie în scurt timp ajungea la sapă de lemn. Dacă Tuică punea mâna pe o unealtă, se alegea praful de treaba pe care o avea de făcut. În jurul lui, oamenii sărăceau pe capete, se îmbolnăveau și mureau la vârste înfloritoare. Chiar și când cerșea aducea ghinion, căci dacă vreun creștin își făcea pomană cu el, aruncându-i vreun ban, la câteva minute după aceea precis dădea o căruță peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare și-și dădea duhul, ca și cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-și văzuse de treaba lui."
Personaj misterios, ajuns la București din motive necunoscute, pictat pe ziduri, intrat în legendă.
„Acel straniu călător coborâse dintr-un cupeu albastru-mărgean, rotunjit la colțuri cu foițe de aur. Mai întâi îi văzuseră cele două copite, așezate pe rând în pietrișul proaspăt din fața Zlătarilor. Apoi, din trăsura azurie ieșise și restul, un corp strâns în platoșă în mijlocul căreia se vedea ca printr-o fereastră nu pielea, nu carnea, ci însăși inima, vie, palpitând ca un ochi de rubin. Și asta nu era tot. Fața îi ieșea de sub niște ochelari negri păcură, spână, încrețită ca nisipul după furtună. Iar ceea ce uimise și mai mult era culoarea pielii, între galben și roșu, ca și cum acel drac ar fi fost proaspăt scos dintr-un cazan de vopsea. Deși târgul era plin de lume, iar mulțimea alergase într-un suflet de cum intrase trăsurica pe Șerban-Vodă, nimeni nu îndrăzni să se miște. Liniște bună s-o tai cu ața. Se auzea Dâmbovița, iar urechile mai fine prindeau mișcarea discretă a celor două copite, făcându-și loc prin pietrișul curat.
Iar liniștea asta, căreia nu-i mai vedea nimeni sfârșitul, se făcu praf sub croncănelile Trancăi, vrăjitoarea, care, urcată în foișorul de la Zlătari, anunță cu mâinile făcute pâlnie că acel călător, coborât din mătasea albastră a trăsurii, nemișcat și posomorât ca o păpușă de târg, era nimeni altul decât Dracul cu Ochelari."
La lansarea romanului Manuscrisul fanariot: Oana Matei, Doina Ruști, Dorotheea Petre, Radu Bunescu
Entitate invizibilă, care trăiește în sângele oamenilor, un fel de virus filiform (ca pisica de mare), Zogru poate fi un virus, un vampir, un djinn, un spirit. Oamenii pe care îi „locuiește" devin puternici fizic, altruiști, dornici de aventură, îndrăgostiți și… f naivi.
„Nu știa atunci, dar a aflat cu trecerea timpului, că arăta ca o gelatină, ca o peltea verde-argintată, în care se păstra încă fața tristă a fostului Pampu. Chipul lui, mare, parcă mai dilatat decât în realitate, conturat clar, ca-ntr-un tablou de Goya, se întipărise pe limba de gelatină. Iar pânza asta de ceață era el, unduitor, ridicându-se lent, plutind deasupra corpului nemișcat, răstignit pe pământ."
Entități din lumea lui Zogru, care îi potențează forțele
Entități sumbre, din lumea lui Zogru, care accentuează melancoliile
„Hârtii mototolite, cenușii, de fapt ca niște fețe boțite și posomorâte, care se rostogolesc peste tot și se prind nebunește de mințile oamenilor fără ca aceștia să-i vadă. Sug melancolia picătură cu picătură, adulmecă tristețea de la mare distanță și, cu cât cer mai mult, cu atât omul e dispus să le dea."
Ființă silvestră care îl păcălește pe Zogru
Entitate din miezul pământului, inocentă, rătăcită.
Apariție fantomatică, Aurelius este un motan, cheia unei psihoze.
„Pășea pe pragul casei, nepăsător, mișcându-și coada ca pe un evantai, iar dacă se întâmpla să dea cu ochii de mine, ridica spinarea, pentru o clipă, ca și cum ar fi fost pregătit de război. Apoi se liniștea brusc, amintindu-și că eram eu, o biată vietate fără valoare. Să nu credeți că n-am încercat să-i câștig încrederea! În nenumărate rânduri chiar! M-am chinuit să-i intru în grații, să-i fac plăcerile și chiar să mă umilesc, însă la toate încercările mele se dădea un pas înapoi, oripilat de posibilitatea unei atingeri, ofensat de compania mea și jubilând ori de câte ori mă arătam mâhnită de toate aceste înfrângeri. Aurelius, desigur, nu zâmbea, nu se bucura pe față, ci avea un mod discret de a întoarce capul într-o parte, continuând să se uite la mine ca la un păduche. Îi văd și acum ochii, aproape galbeni, fața scârbită, nasul ușor inflamat, îl văd încă jignit de existența mea până în scoarța intestinală, clipind pe umărul lui Leo, cu neputință, cu un regret autentic."
(Pădurea Râioasa)
Un bărbat verde, născut în pădurea Râioasa, de la Buftea.
(Mult așteptatul ceas al D-nei Glodeanu)
Un vampir neobișnuit, o bătrânică simpatică, profă în București.
(Spiridușul de pe str Batiște)
Un spiriduș trăiește în vestitul Dud al lui Brâncoveanu, de pe Batiște, timp de sute de ani. Într-o zi, o studentă il prinde și-l ține captiv într-un buzunar.
(Prăvălia de peruci)
Cine intră în magazin iese exact cum ar fi vrut să fie: mai mare, mai bătrân, mai frumos.
(Secretul)
După o dispariție misterioasă și o revenire în timp, Căpriceanu capătă o dimeniune metafizică
(Umbra perfidă a unui iubiri)
Leo este clona unui bărbat pe care o femeie îl iubește atât de mult încât își face o copie după el.
(Cinematograful din mall)
Zoli intră la cinema adolescent și iese bătrân.
