Ce s-a scris depre Doina Ruști
Prefață [1] la ed. 2023 de Pomplilia Costianu Chifu
Deși afiliată istoric generației 2000, Doina Ruști este formată sub canoanele optzecismului, de care s-a dezis, de unde și dificultatea încadrării sale într-o direcție literară, într-o generație biologică sau de creație, fiind posesoarea unei formule estetice și a unui stil, așa după au remarcat mai mulți critici, printre care Dan C. Mihăilescu[2] sau Cătălin Sturza[3].
Doina Ruști a creat o arhitectură epică de mare complexitate, cu discontinuități diegetice gândite, căci acțiunea se alcătuiește treptat, cu un evident interes pentru tehnici noi, cu legături postmoderniste de mare finețe. De altfel, și-a creat reputația unei autoare atipice din multe puncte de vedere, iar la o cercetare sumară a textelor care s-au scris despre opera sa, observăm că originalitatea stilului și a rezolvărilor epice se află pe primul loc.
Despre romanele sale s-a scris mult, în jur de 150 de studii și cronici, în majoritatea lor copleșitoare - pozitive, ceea ce trebuie să recunoaștem că reprezintă nu doar o performanță dar și un material care dovedește o receptare bună a operei. Italia, Germania, Spania, Anglia - sunt dar câteva dintre cele 15 țări în care a fost tradusă, în care romanele ei au avut o circulație bună și o receptare critică pe măsură. O revistă de prestigiu, precum Turia, editată de Instituto de Estudio Turolenses, îi dedică o analiză minuțioasă, în același număr, în care mai este elogiat un scriitor român: Mircea Cărtărescu. Exegeza se referă, exclusiv, la romanul Lizoanca la 11 ani, tradus în limba spaniolă, și este semnată de un binecunoscut scriitor: Ramón Acín. Din capul locului, acesta remarcă valoarea literară a romanului Lizoanca, forța epică a prozatoarei și talentul de a crea tensiune artistică: „cu o desfășurare gradată a poveștii, Doina Ruști prelungește durerea și groaza până la limite nebănuite, aducând la suprafață cauzele.”[4] Exegetul se oprește și mai mult asupra personajelor, subliniindu-le valoarea în cadrul scriiturii. Și nu este vorba despre construcție pur și simplu, cât despre subtilități caracterologice. În aceeași line, Antonio J. Ubero scrie o cronică amplă într-un cotidian de mare circulație, precum La Opinion[5], concentrându-se, în special, pe „calitățile excepționale” care fac din acest roman o literatură bună: „Doina Ruști transformă romanul într-o cauză generală furioasă împotriva decăderii valorilor etice care trebuie să guverneze orice societate dezvoltată. Dincolo de enorma sa valoare documentară, acest roman dezvăluie calități literare extraordinare.”[6] Argumentele lui Antonio J. Ubero sunt de ordin epic și stilistic. El comentează episoade, face referiri la mesajul puternic al cărții. Și în Mexic, Lizoanca s-a bucurat de o receptare empatică. „Romanul se distinge printr-un stil narativ singular, aducând alături reminiscențele comunismului și o ficțiune de calitate”, scrie La Jornada[7], principalul cotidian din Mexico City.
Originalitatea scriiturii sale este evidențiată și în recenzii dedicate altor romane. Pe aceeași linie, Leonardo Sanhueza scrie într-o revistă din Santiago de Chile[8] despre stratul parabolic al romanului Zogru, văzând în el sensuri particulare, pe care exegezele românești nu le pun în evidență: „este vorba despre o carte [Zogru ] singulară” care revizuiește istoria și sensul „apartenenței la un teritoriu.”
În Italia, Zogru este văzut în latura sa organică și mai degrabă ca o evadare din mit. Marco Dotti scrie în cotidianul Il Manifesto că Zogru „accede la acea temporalitate a fantasticului care, în fond, nu este altceva decât o revenire la uman a unui demon, a unei legături nefericite cu pământul”.[9], iar Roberto Merlo[10], consideră că originalitatea textului vine din modul în care se îmbină diverse categorii estetice care susțin registrul fantastic, fără a cădea în păcatul repetiției. Romanul a suscitat numeroase discuții. În Bulgaria, Bojidar Kuncev[11] vede în el o scriere cioraniană, prin tipul de tragic abordat în roman, idee pe care niciunul dintre exegeții români n-a remarcat-o, dar care se regăsește și într-o cronică din cotidianul Il Mercurio[12], din Santiago de Chile. Aici, Pedro Gandolfo, un exigent critic din Santiago, subliniază, într-o recenzie consistentă, filonul tragic al cărții, văzând în această poveste o parabolă a alienării de tip existențialist: „ceea ce predomină în această poveste minunată [Zogru] este figura teribilei singurătăți în care se află spiritul uman lipsit de iubire.”
Tot la acest capitol, al originalității, trebuie trecută și construcția deznodământului, nu arareori, remarcându-se „finalul neașteptat”, ca într-o cronică la Omulețul roșu, apărută în Stato Quotidiano.[13]
Un alt aspect legat de opera Doinei Ruști este capacitatea vizual-expresivă a operei sale. „O poveste picturală (prin utilizarea perfectă a comparației: („ fața mototolită ca niște chiloții murdari ”,„ mâinile ca paletele pentru covoare”,„ frumoasă ca o pisică adormită ”, „o vară ca un borcan de peltea”etc.) și cinematografică”, spune Ramón Acín[14] despre Lizoanca, iar La Stampa întărește această idee, vorbind despre plasticitatea expresivă din Omulețul roșu.[15] În același sens, Pedro Gandolfo compară Zogru cu picturile lui Chagall, considerându-le bine conturate și de o valoroasă metaforicitate vizuală[16]:Plin de umor în unele secvențe, în altele tragic și feroce, uneori fantastic și luminos, ca o pictura de Chagall…”
Derularea cinematografică a acțiunii creează impresia unei realități indubitabile în romanele Doinei Ruști, după cum o spune cotidianul Magyar Nemzet[17]: „Chiar și cele mai mici detalii sunt veridice în romanul Lizoanca”.
Critica literară se oprește, adeseori, asupra mesajului solid, cu certă implicare socială. Zürcher Zeitung, comentând Fantoma din moară, vede în acest roman un fel de sinteză artistică a experiențelor comuniste.[18] Dar reverberațiile sociale din Lizoanca sunt cel mai des invocate. Ramon Acin afirmă că „Doina Ruști a reușit să scrie despre acea parte întunecată și chiar invizibilă a societății, punându-i sub semnul întrebării multe dintre elementele esențiale.”[19], iar Zeppel crede că Lizoanca pune probleme legate de drepturile omului și de politicile de imigrare în Uniunea Europeană[20]. Tot astfel Zsidó Ferenc[21], și Nagy-Horváth Bernadett[22] vorbesc despre latura pronunțat morală a aceluiași roman. Iar Gianluca Veneziani face o interesantă comparație între Ciuma lui Camus și Lizoanca, în cotidianul Il Libero[23].
Poate că ceva mai neobișnuite sunt referirile la tipul de fantastic cultivat în unele dintre operele sale, despre care critica românească nu vorbește aproape deloc. Omulețul roșu, în versiunea sa italiană, este văzut ca o distopie și comparat cu opere de Dave Eggers, Tommaso Pincio ori Gary Shteyngart. “, după Noemi Cuffia[24]. Și plasarea romanului Fantoma din moară în stilul neogotic este ceva nou. Consemnat în The Ashgate Encyclopedia of Literary Cinematic Monsters[25], a lui Jeffry Andrew Weinstock, romanul Doinei Ruști apare într-o lumină nouă, presupunând și un alt tip de receptare. Aceeași idee este amplu analizată și argumentată într-un studiu publicat în engleză de către Raluca Andreescu[26]. Aceasta vine cu argumente de ordin estetic, ocupându-se metodic de „fețele” fantomei, ca ipostaze ale fricii și ale complexelor individuale care domină un sat. Tipul insolit de fantastic este remarcat și de Alyse Mgdrichian, într-o cronică la Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes)[27]
Sintetizând aceste exegeze, nu puține, constatăm că, în viziunea criticii străine, scrierile Doinei Ruști se caracterizează printr-o evidentă originalitate, printr-un tip de veridicitate specifică, adeseori susținută de expresivitatea percutantă și insolită, de inventivitatea lexicală.
Cu mult mai numeroase, textele critice românești, dedicate Doinei Ruști, sunt greu de administrat. În proporție copleșitoare, este vorba despre recenzii sau cronici pozitive. Multe voci critice importante încearcă fie s-o încadreze în peisajul prozei postdouămiiste, fie să-i identifice mărcile structurale sau semantice care dau particularitatea indubitabilă a scrisului său. Dan C. Mihăilescu o încadrează în postceaușism[28], pentru că debutul ei s-a produs cu o operă nonficțională[29] în anul 1997, iar primul roman a apărut în 2004 (Omulețul roșu), în plină ascensiune a generației douămiiste. Deși ca vârstă poate fi plasată și la sfârșitul generației ’80, după data debutului editorial rămâne legată de generația douămiistă.
Există un sistem de referință, poate mai accentuat în critica românească decât în cea străină, o nevoie acută de analiză care evocă adeseori sincronismul lovinescian. Numărul mare de scriitori și de opere invocate în sprijinul acestui gen analitic dă atât măsura culturii exegetului, cât și pe cea a deschiderilor prozatoarei spre universalitate. Unii dintre exegeții Doinei Ruști apropie registrul său fantastic de cel al lui Marquez[30], asociere care apare în câteva cronici și care este respinsă de către Mihaela Ursa, în favoarea unei trimiteri spre Rushdie: „Mai degrabă decât modelul Marquez, romanul de față [Fantoma din moară] activează modelul unui Salman Rushdie din Rușinea, unde o bestie infernală, apocaliptică, se naște și se hrănește din dezechilibrul fundamental al unei comunități.”[31] Uneori, trimiterile sunt și mai îndepărtate. Comentând Zogru, Luminița Corneanu este de părere că „Una dintre cele mai persistente impresii după lectura cărții este ceva din vitalismul și prospețimea Visului unei nopți de vară”. Alții se gândesc la Bulgakov: „Procedeul coborârii miraculosului în cotidian amintește, prin efectele sale umoristice, în primul rând de Bulgakov, este de părere Ovidiu Verdeș[32]. Pe aceeași idee merge și Constantin Dram.[33]
Trimiterile critice se îndreaptă înspre proza fantastică de referință. Dana Sala compară Mătase a lui Baricco și Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști[34], Dan C Mihăilescu spune că Mâța Vinerii este „o jubilație stilistică, o literatură vitală, cum era Parfumul lui Suskind până la un punct și Laur al lui Evgheni Vodolazkin, de la alt punct, mai departe”[35]..
În alte cronici, se spune că prozatoarea „schițează și o mitologie sui-generis a orașului București, înscriindu-se, astfel, în seria fascinaților și a fascinatorilor de București, de la Mircea Eliade, la Mircea Cărtărescu.”[36]
Fantoma din moară (2008, 2017) rămâne romanul consacrării. Despre acest roman, Paul Cernat[37] afirmă că e scris „de o prozatoare puternică și originală” romanul fiind „una dintre cele mai convingătoare și expresive ficțiuni despre comunismul autohton, publicate în ultimul deceniu”. Este o afirmație elogioasă, pe care o vom regăsi la numeroși alți critici. Paul Cernat a scris despre multe dintre operele Doinei Ruști, considerând că „scrie bine, expresiv și „viril‟, cu o acuratețe, fluență și dezinvoltă, aptă să controleze simultan registre multiple -, impunându-se prin forța relatării, bine strânsă în chingile unei compoziții substanțiale. Recuperând „nevoia de Poveste”, prozatoarea o asociază, cu justă măsură, nevoii de recuperare a memoriei istorice. Paul Cernat este și cel mai atent exeget al Doinei Ruști, nescăpându-i niciun detaliu. Una dintre observațiile sale se referă la mecanismul epic, prin care evenimentul real parcurge etapele devenirii sale ficționale sau, cum spune el, în opera Doinei Ruști faptul nud trece prin metamorfoze spectaculoase, fără să altereze, însă, nucleul informativ. Originalitatea prozatoarei constă în modul în care aceasta deține arta rară de a plasa mesajul într-un context memorabil și insolit[38]. Puțini dintre exegeții ei au observat această înclinație, iar dintre aceștia, Dan C. Mihăilescu o spune cel mai tranșant: „Fantoma din moară este un roman fabulatoriu, pe linia autobiografismului, în care realismul magic și realismul cotidian se împletesc.”[39]
Originalitatea demersului epic, trăsătură atât de elogiată și în exegezele internaționale, este subliniată și în numeroase cronici autohtone, semnate de Bianca Burța-Cernat, Daniel Cristea Enache, Alex Ștefănescu, Tania Radu, Cristina Balinte, Alina Purcaru și mulți alții. Mircea Muthu, comentând Manuscrisul fanariot, găsește că romanul, pe lângă altele, aduce ca noutate un fel de „gramatică istorică”[40]. Remarca face trimitere la stratul istoriei naționale susținut lexical. O remarcă mai generală, legată de aceeași calitate, face și Tudorel Urian: „Romanul istoric Manuscrisul fanariot dă măsura talentului uneia dintre autoarele foarte importante ale anilor din urmă. Modestă, talentată, mereu originală, discretă, departe de reflectoarele vieții mondene, Doina Ruști a devenit, în chip natural, o autoare de primul rând în biblioteca prozatorilor români de azi.”[41] În continuarea ideii, Nicolae Breban (la acordarea premiului Academiei[42]) elogiază printre altele „descrierea exactă și originală a mediului” în Lizoanca. Și Adriana Bittel scrie despre o „formulă originală”[43], iar din perspectiva lui Doris Mironescu, originalitatea vine dintr-un mod profund în care Doina Ruști nu doar că s-a eliberat de clișeele postmoderniste, dar are o viziune unică.[44]
Cuvântul de ordine în legătură cu scrierile Doinei Ruști este originalitatea, de cele mai multe ori cu exactă referire la subiect sau la personaj. De altfel, nici nu este greu de remarcat că de la un roman la altul, abordează teme pe cât de insolite pe atât de vânate după aceea, căci, ceea ce nu a remarcat încă nimeni, Doina Ruști creează un trend, are capacitatea de a lăsa în urmă epigoni. Așa cum remarcau la debut, Luminița Marcu, Liviu Antonesei sau Mircea Mihăieș, amestecă fabulația și epicul realist, într-o formulă care nu este nici realism magic, nici satiră bulgakoviană. „Inteligența, inclusiv sub forma inteligenței artistice, i-a fost autoarei de mare folos în alegerea formulei și, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman [Omulețul roșu] pe care-l citești cu plăcerea lecturii unui roman polițist, însă cu miză estetică reală.” afirmă Liviu Antonesei[45], iar Mihăieș remarcă „plăcerea de a plăsmui lumi imaginare, adică realități pe care le puteți atinge cu mâna.”[46]
Fiecare roman aduce noutăți compoziționale. Niciun al personaj din literatura română nu seamănă cu Zogru, Fantoma din moară vine cu o structură insolită, iar Lizoanca pornește de la un caz real, metaforizat.
Apoi, am sublinia capacitatea de construcție. Aproape în mod unanim remarcată. Romanele Doinei Ruști au schelet epic solid, subiect și observație de tip realist. În acest sens, o apreciază pe autoare și Bianca Burța-Cernat într-un articol de referință, cu titlu sugestiv: Reabilitarea iluziei realiste[47]. Analiza este atentă și argumentată: „Doina Ruști are vocație de constructor, capacitatea de a plăsmui o ficțiune cu miză și o imaginație debordantă. (…) Dacă mi s-ar cere să recomand anumite personaje, pagini sau secvențe din această a doua parte a romanului Fantoma din moară, n-aș ști la ce să mă opresc mai întâi, pentru că aproape totul este, aici, remarcabil.”
În același sens, Daniel Cristea Enache[48] o situează pe Doina Ruști „în elita prozei.”[49] Tot despre epicul solid vorbește și Cristina Balinte.”[50]. La această opinie, se asociază și Doris Mironescu: „Talentul ei ține de construcție, de personaje și situații care nu doar conving, ci îți dau sentimentul prezenței. Scenele imaginate sint stringente, iar succesiunea lor în cascada copleșește”.[51] În continuarea acestei viziuni, vine și aprecierea lui Mihai Iovănel: „Miezul romanului e, dintre cele trei părți, partea a doua, Moara: numără ceva mai mult de 200 de pagini și este excepțional. În această secvență comprimată, de spațiu-timp, ies cel mai bine la iveala marile calități ale autoarei; ele sunt construcția și capacitatea de a sugera textura unei umanități.”[52]
Unii critici au pus claritatea construcției pe seama numeroaselor tehnici de portretizare. Așa de exemplu, romancierul Ioan Groșan afirmă că Doina Ruști deține „o știință a portretizării,”[53], iar Tania Radu observă construcția impecabilă a personajelor: „Unul dintre criticii Doinei Ruști a observat că toate personajele ei se decupează la fel de bine, cu o pregnanță ieșită din comun. Nici galeria din Lizoanca la 11 ani nu face excepție.”[54] De altfel, aceasta remarcă se regăsește în multe cronici, și trebuie spus, aici, că personajele capătă consistență în context, de cele mai multe ori unul profund omenesc așezat pe temelii tradiționale. Cel mai bine formulează ideea Vintilă Mihăilescu: „Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăți umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut și Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecția confuză a unor divinități difuze.”[55]
Profundă, cu trimitere la faptul sociologic și la cel mitic deopotrivă, abordarea antropologică a lui Vintilă Mihăilescu lărgește oarecum spațiul de receptare, în zona construcției epice și justifică impresia de realism puternic, despre care vorbește Bianca Burța Cernat: Lizoanca „e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine al „prozatorului obiectiv“[56] .Tehnic, construcția stârnește interesul criticii. Un filolog, de marcă, precum Gelu Ionescu (exegetul operei lui Eugen Ionesco și vocea inconfundabilă a Europei Libere) face o analiză aplicată asupra romanului Lizoanca, insistând pe inteligența epică și pe compoziție, care în romanele Doinei Ruști e impecabilă[57].
Ceea ce rămâne după lectura enormului material critic este un scriitor de talent, cu operă incontestabilă. Am remarcat faptul că atât exegezele străine cât și cele românești insistă pe stil, pe calitățile literare, dar, mai ales, pe originalitatea romanelor ei. Mulți dintre exegeții operei sale au apreciat complexitatea tipului de imaginar, cu plasări istorice sau derulări epice, într-o poveste fără sfârșit, dar și veridicitatea susținută de o construcție solidă.
[1] studiu preluat parțial din teza de doctorat
[2] Dan C. Mihailescu, Omul care aduce cartea, Pro TV, 15 aprilie, 2010, https://www.youtube.com/watch?v=M4S8DVDEQxQ
[3] Cătălin Sturza, Observator cultural, 16.04.2010
[4] TURIA. Revista Cultural N.° 115. 2015, p. 234
[5] La Opinion, 03.01.2015
[6] Antonio J. Ubero, La Opinión, 3 01, 2015
[7] 5 aprilie, 2018
[8] Leonardo Sanhueza, Las Últimas Noticias, Santiago de Chile, 7 mai, 2018
[9]„accede la acea temporalitate a fantasticului care, în fond, nu este altceva decât o revenire la uman a unui demon, a unei legături nefericite cu pământul” (t.n.), în Il Manifesto, 15 mai, 2011. Textul se găsesște si aici:https://www.micciacorta.it/2011/05/i-demoni-della-romania/
[10] Quaderni di studi.., nr 5, 2010, Edizioni dell’Orso, Torino, p. 134
[11] Despre soartă în Zogru, Literaturni Balkani, Sofia, 1/2009
[12] 19 august, 2018
[13]Un roman substanțial, cu un strop de mister care, până la sfârșit, își atinge perfect scopul de a lăsa cititorul încântat. Roberta Paraggio, în Stato Quotidiano
3-5 iulie, 2012. Poate fi găsit și aici:
https://www.statoquotidiano.it/29/09/2012/macondo-la-citta-dei-libri-89/101608/
[14] ibidem, p. 325
[15] „Cu totul copleșitoare este explozia de expresii originale și percutante.” (t.n), Alessandra Iadicicco, * La Stampa, nr. 1815, 12 mai, 2012*
[16] ibidem
[17] 31 decembrie, 2015
[18]* * „Cartea Doinei Ruști etalează o gamă largă de aptitudini literare, care dau măsura rezistenței în istoria românească a secolului XX” (t.n.), - Markus Bauer , Neue Zürcher Zeitung, Zürch, 4 01 2018
[19] ibidem, „Doina Ruști a reușit să scrie despre acea parte întunecată și chiar invizibilă a societății, punându-i sub semnul întrebării multe dintre elementele esențiale.” (t.n)
[20] Deutsch-Rumänische Hefte*, Jahrgang XVII · Heft 1 · Sommer 2014
[21] în Székelyföld 4/2016
[22] Ambroozia 2/2016
[23] 18 mai, 2013
[24] Tazzina di caffè, mai, 2016: „La limita dintre sănătate și boală, dintre real și fantastic, dintre misticism și cotidian, această carte explorează, într-un stil proaspăt, o viziune distopică, amintindu-mi de The Circle de Dave Eggers, Panorama lui Tommaso Pincio și de Super Sad True Love Story de Shteyngart”
[25] Routedge, New York, 2016
[26] vol . Studies in Gothic Fiction, Zittaw Press, 2011
[27]Shelf Media Group, aprilie, 2022, Los Angeles
[28] vol I-III, Editura Polirom, 2005-2007
[29] Dicționar de simboluri din opera lui Eliade
[30] Horia Gârbea, Ziua literară, 22 ianuarie, 2005
[31] Apostrof, nr. 11, 2008
[32] Cuvântul, iunie 2006
[33]Convorbiri literare, februarie (110), 2005
[34] Weaving a Narrative from Metamorphoses in Alessandro Baricco`s Seta and Doina Ruști's Manuscrisul fanariot - ALLRO, Volume 22, 2015
[35]https://www.facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu/videos/1452430624777965/?pnref=story
[36] Gabriela Gheorghișor, Dilemateca, mai, 2010
[37] Paul Cernat, Comunismul românesc în moara realismului magic, în „Revista 22”, Bucureștiul cultural, nr. 2, din decembrie 2008
https://revista22.ro/bucurestiul-cultural/bucurestiul-cultural-nr-152008-i
[38] ibidem
[40] Apostrof nr. 4 (311), aprilie, 2016
[41] Viața Românească nr. 11noiembrie 2015
[42] Vezi textul olograf în Anexa
[43] Formula AS, nr. 854, 21 02/2009
[44] Suplimentul de cultură, 9-15 mai, 2009
[45] Liviu Antonesei - Timpul, martie, 2005
[46][46] Cotidianul, 13-14 august, 2005, p. 17
[47] Observator cultural, nr. 459, din 29. 01. 2009
[48] Daniel Cristea Enache în Timpuri noi, Ed. Cartea Românească, 2009
[49] Timpuri noi, Editura Cartea Românească, 2009, p. 177
[50] Cultura, 6 aprilie, 2006
[51] Suplimentul de cultură, 9-15 mai, 2009
[52] Cultura, 29.01.2009, nr. 4
[53] Observator cultural nr. 792, 2 octombrie, 2015
[54] Revista 22, 7 aprilie, 2009
[55] Dilema Veche, 16 aprilie, 2009
[56] Revista 22, Bucureștiul cultural, 6 oct. 2009
[57] Apostrof, nr 10/2009