Doina
Ruști

Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie în care autoarea se strecoară fără ostentație în pielea fiecărui personaj, rezultatul fiind o rafinată analiză psihologică și contextuală.

De la Zogru, la Mămica la două albăstrele, Doina Ruști demonstrează abilitățile unui scriitor complex, necesar și memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate și de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util și al întrebărilor esențiale.

Doina Rusti aplica naratiunii un filtru optic pe cit de proaspat, pe atit de apropiat realitatii social-politice, un filtru al observatiei de dincolo de evenimente. Mamica la doua albastrele este eufemismul sub care se ascunde identitatea Getei, corespondenta enigmatica a chiar primului-ministru. „Albastrelele” ei intruchipeaza un mod de a se raporta la cei din jur, o forma perversa de manipulare, ascunzind un psihism diabolic, egocentric. Dintr-odata banalul personaj nu mai este chiar asa de banal (...)

Mamica la doua albastrele ramine un roman al prezentului, cu o rezolvare epica neasteptata si o foarte buna amplasare social- politica.

Doina Rusti este genul de prozator care nu are cum sa nu-ti placa. Proza ei vorbeste pe limba cititorului de acum, din Romania anului de gratie 2013. Iar subiectele pe care si le alege nu-l pot lasa indiferent nici pe cel mai dezinteresat om. Daca pina la acest roman, cele de mai sus se puteau doar intui, odata cu Mamica la doua albastrele va fi clar, cred, pentru oricine de ce cartile Doinei Rusti au avut parte pina acum de asa mare succes. Gasim aici, intr-o forma aproape declarativa, intentia autoarei dintotdeauna: de-a folosi actualitatea imediata ca sursa de inspiratie – si de a construi pe bazele ei, subtil, firesc, asa cum au facut toti marii prozatori la vremea lor, subiecte cu semnificatii universale/universalizante. Nu e deloc usor acest lucru, spectrul impresiei de fals, de sfortare pindeste la tot pasul. Doinei Rusti ii reuseste, insa, cu brio.

Mamica la doua albastrele aduce o poveste despre o familie artificiala, creata in virtutea unor vechi consuetudini care apartin unei lumi moarte. [...] E o carte de consolidare a credintelor estetice: e singura mea carte cu retorica auctoriala (un anumit tip de). A fost un experiment foarte important pentru mine. Iar in alta ordine, a fost si modul meu de a trece prin multele evenimente ale verii trecute, cind nu puteam sa mai scot capul in lume fara sa aflu cite o chestie rascolitoare: TVR Cultural desfiintat, ICR-ul trecut la Senat, referendum, marinari, legi schimbate, plagiat, privatizarea Oltchimului etc. Uneori trebuie sa faci mai mult decit sa comentezi in site-ul ziarelor. De exemplu, sa scrii o carte.

Dezvoltarea actiunii si a personajelor rezerva destul de multe surprize cititorilor. Niciunul dintre eroi nu este exact ceea ce pare la inceputul cartii si nici trecutul care se dezvaluie treptat nu numai cititorilor, ci si personajului principal, nu este cel care parea sa fie la prima relatare. Daca ar fi sa generalizam putin, Mamica la doua albastrele poate fi citita si ca povestea imploziei unei celule familiale care era construita pe aparente si lipsita de liantul emotional care sa o poata sa faca fata presiunilor unei lumi, care din multe puncte de vedere a luat-o razna.

Romanul este o cronica a acelei veri de criza. Desigur, nu despre personajul politic real este vorba acolo. Romanul trateaza tema autoritatii, ilustrata prin parintii adevarati sau inchipuiti, dar si printr-un prim-ministru, la fel de derutat ca oricare alta autoritate in vremuri de criza. Am citit comentarii despre relatia personaj-prototip, cu argumentul ca romanele care fictionalizeaza prezentul nu rezista in timp. Eu am convingerea ca un scriitor trebuie sa scrie despre timpul sau. Cu trecerea anilor, nimeni nu va mai face vreo legatura intre personajul meu si Victor Ponta.

Din perspectiva tehnicii narative, romanul este o bijuterie in care autoarea se strecoara fara ostentatie in pielea fiecarui personaj, rezultatul fiind o rafinata analiza psihologica si contextuala. (...) De la Zogru, la Mamica la doua albastrele, Doina Rusti demonstreaza abilitatile unui scriitor complex, necesar si memorabil. Vorbim de lipsa de excese literare, de texte construite cu meticulozitate si de un dozaj impecabil al detaliilor, al frivolului util si al intrebarilor esentiale.

In aceasta carte, inovatoare este si structura. Modul in care mai multe povesti aparent fara legatura una cu alta se dezvolta in paralel, in capitole succesive.

Cu o mina sigura, Doina Rusti ne plimba pe strazile unui Bucuresti care la prima vedere pare normal. Ne plimba insa si pe stradutele complicate ale sufletului, unde e mai usor sa te ratacesti decit ti-ai inchipui. Impartiala atit in fata politicii dimbovitene, cit si a politicilor inimii, vocea naratoarei ne descrie lumea in care traim si in care, cumva, mai reusim sa iubim. Si stiind cum este ea, lumea aceasta, finalul ar trebui sa nu ne ia prin surprindere. Dar totusi o face. Si inca cum.

Mamica... e o carte scrisa cu nerv [... ] cu destula maduva epica surprinzatoare, datatoare de satisfactii la lectura.

Este un mare cistig cind un scriitor deja canonic intelege sa accentueze simplitatea si claritatea, in dauna tiradelor filosoficoase, a intimplarilor plicticoase si a frazeologiei incilcite.

Ce fac baietii lui Cristi Mungiu in cinematografia romaneasca, executa ea singura in literatura. Subiectele ard, personaje se inspira din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc.

Mamica la doua albastrele de Doina Rusti este un excelent roman al vremii noastre. O carte a spectacolului cotidian, pe care il inghitim cu sau fara voia noastra, in spatele caruia se intinde insa un mare gol existential. O carte trista a unei lumi pervertite, din care a disparut bucuria vietii si in care omul paseste cu capul plecat, strivit de lipsa de persepectiva pe care o resimte in timpurile dramatice pe care le traieste. O carte a vague l’ame-ului, in care fiecare cititor isi va recunoaste, cu siguranta, parti mai mici sau mai mari ale propriei sale existente.

In Mamica la doua albastrele, Doina Rusti compune dintr-o rasuflare o carte buna, pe o tema mai veche a prozei ei, copilul demonic si razbunator. Atenta la aerul timpului, lucreaza mai ales cu „material reciclat”, respectiv cu modelele curente de surogate de viata: stirea tabloid, zumzaiala asedianta a SMS-urilor, Facebook-ul ca joc si ca joc pervers, lumea de mall etc., toate consumate bulimic si aruncate mecanic la gunoi. Atmosfera ii vine manusa autoarei, care gaseste rapid trei personaje tari, unul slab, plus unul ratat (dar marginal) ca sa intoarca pe dos citeva luni din viata lor si sa vedem dedesubt mizeria, egoismul, ambitia rece, esecul.

De citiva ani incoace urmaresc patimas tot ce apare sub numele Doina Rusti. Tocmai am inchis ultimul roman, proaspat, proaspat, Mamica la doua albastrele. Bach si flamenco fac coloana sonora a cartii.

Mamica la doua albastrele e un roman care se citeste cu sufletul la gura, un roman-surpriza care te lasa la final cu gustul usor amar ca s-a terminat prea repede... E o carte despre zilele noastre, dar si despre istoria omului aflat intr-o permanenta cautare a acelui „altceva”. Sfirsitul e atit de bine orchestrat narativ, incit ai senzatia ca iti scapa printre degete.

Dizolvarea autorității

Doina Ruști, Mămica la două albăstrele, ediția a II, Litera 2024, serie de autor.

Zilele trecute mi-a parvenit ediția critică a romanului Mămica la două albăstrele, pe care l-am recitit, găsind lucruri noi. Este cel de-al șaselea roman din seria de autor, într-o formă editorială elegantă, fiind prefațat de Andreea Banciu și însoțit de selecțiuni critice semnate de Marius Miheț, Dan Romașcanu, Florin Irimia, Marius Ghilezan, Tania Radu, Tudorel Urian, Andra Tischer și mulți alții, printre care și eu.

Romanul acesta, despre care am scris mai puțin, te duce într-o atmosferă familiară, cu personaje și evenimente pe care istoria le-a consemnat. Dar să nu vă așteptați la teorii și dialoguri moralizatoare, la dezlegarea unor conspirații, ci toată povestea, deși ancorată într-un prezent indubitabil, se derulează cinematografic, fiind concentrată pe un love story atât de potrivit cu mentalitățile unei lumi în derivă.

Mesajul crește progresiv, dintr-o poveste pe cât de banală pe atât de puternică.

Personajul principal este None, un cameraman din clasa de mijloc românească, la o primă vedere, o persoană mediocră, cu judecăți luate de-a gata și cu pretenții culturale. Condamnă părinții care-și părăsesc copiii, urăște manelele, este un familist convins. Înfiază un copil, pentru că este un om „bun”. Dar toată viața lui este atât de fragil așezată, încât, la primul bobârnac pe care îl primește, totul se demolează.

Povestea este plasată pe un fond social definit cu acuratețe, pe vremea în care se vindea Oltchim-ul, lumea se săturase de Băsescu, iar politicienii se luptau pentru putere. Pe acest fond, premierul (personaj ficțional) primește un mesaj pe Facebook, de la cineva care se semnează Mămica la două albăstrele.

În paralel cu viața premierului, făcută din flashuri, avem povestea lui None, care vede totul cinematografic, ca printr-o cameră conectată la creierul său, viziune devenită repede un canal, între viața familială dintr-un bloc modest și aspirațiile nemanifest ale acestui personaj pe cât de modest în viața de zi cu zi, pe atât de impetuos în visele sale.

Ceea ce face diferența între acest roman și miile de relatări cvasi-literare despre familia românească, este forța de a reconstitui simultan lumea interioară a fiecărui personaj și lumea socială.

None, ființă cu principii tradiționale, este dotat cu o imaginație prodigioasă și cu acuitate psihologică, două calități care duc la metamorfoze fără egal. De pildă, intră într-o școală aproape pustie, dar dintr-o clasă îi răspunde totuși o profesoară, iar None recompune din detalii acțiunile anterioare ale acesteia. Altădată, privind prin lentila camerei de filmat, caută urme ale unor secrete, rămase într-o grimasă, pe buzele sau pe pleoapele celor filmați. Când cineva îi povestește despre o înmormântare, None prelucrează filmic informația:

„Zi de mai, cu 50 de oameni veniți la cimitir, prietenii lor buni, rude, fiul nostru, auzi None ca prin vis, și prietena lui. Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac, ai celuilalt fiu, se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea, gropii, în timp ce tocurile subțiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă.”

Cu acest bagaj, are toate șansele de a evolua. Ieșirea din confortul cotidian se produce chiar din primele pagini, după întâlnirea cu o cântăreață (Li Zeta). Inițial, episodul e secundar, dar treptat trece în prim-planul preocupărilor sale.  None nu este omul care să comită un adulter, dar îl va comite, cu vinovăție, cu jumătăți de măsură, gata să-și nege sentimentele. Însă lucrul acesta nu este important în construcția romanului. Cu toate că unii poate se vor opri doar la această poveste (cred că am și citit pe undeva un fel de repovestire a romanului în maniera amatorilor de vulgarități). Însă această poveste nu este decât pretextul pentru metamorfozele unui personaj, care încearcă să se manifeste ca om, în raport cu sine. Odată cu primul gest de eliberare, None descoperă, ca într-un puzzle, componentele crizei lui. Mai întâi, fiica sa adoptivă, copilul pe care îl înfiase cu efort, începe să-i reveleze lui None o isterie anterioară, iar treptat, fiecare gest al copilului îi aduce secvență cu secvență portretul tatălui ei biologic, necunoscut, desigur, dar care devine un personaj palpabil pentru None.

„De la distanță, lăbuțele Carinei păreau puse la dospit. Bineînțeles, acele palme albe și groase, nu puteau să fie decât de la tatăl ei. Nu pentru c-ar fi avut vreo motivație această credință, cât pentru că îi era greu să-și închipuie o femeie cu astfel de mâini. În plus, nu erau chiar urâte. Se vedea că în morfologia lor se topiseră și mâinile unei femei. În primul rând, mărimea o arăta. Cu siguranță că mâinile Derbedeului fuseseră mai mari, mai osoase. De asemenea, degetele Carinei nu erau nici groase nici diforme: aveau o siluetă acceptabilă, ceea ce îl făcea să creadă că veneau de la femeia care o născuse, înzestrată poate cu niște degete cel puțin bine proporționate, dacă nu chiar suple și fără asperități. În schimb, vârfurile boante, unghiile lipsite de personalitate și mai cu seamă nervurile umflate de la încheieturile degetelor veneau sigur de la acel bărbat care își lăsase sămânța, în dușmănie, primei femei, ieșite în calea lui. Ce putea să facă, oare, cu acele mâini? Poate fusese brutar. Un brutar cu mâinile în aluat, aproape pătrate și balonate din loc în loc. Sau poate că erau mâinile unui meseriaș. Ale unui tăietor de lemne. Nu. Categoric, un om care muncește cinstit, de dimineață până seara, nu-și abandonează copilul!”

Investigația lui None se completează cu revalorizarea propriului tată, pe care nu l-a mai văzut din copilărie, cu abandonul său, cu părțile labile ale familiei. Ca, treptat, totul să ducă spre mama sa, corespondenta secretă a premierului.

Sunt multe trepte narative care urcă dozat și pregătesc magistral un final cu adevărat neașteptat.

Nu avem de-a face cu o satiră, deși e aici un extract din lumea în care trăim. Întreaga viață a personajului este pusă pe ecran, dar nimic nu dă iluzia de biografie. Fiecare amănunt pare o rotiță așezată exact unde trebuie. Nimic nu e în plus în romanul acesta. Nici o secundă povestea nu cade. Și încă ceva: totul e de o noutate absolută, începând cu stilul și terminând cu subiectul.

Despre ce este de fapt vorba? În primul rând despre „autoritatea defectă”, după cum mărturisește Doina Ruști într-un interviu. Pune în mod curajos, problema familiei și a opresiunilor ei acceptate tacit, nediscutate, necondamnate. Trecute cu vederea. None însuși e o autoritate - are un copil înfiat și este capul familiei sale. Premierul, e autoritatea simbolică, derutată, gata de prăbușire. Tatăl, învățătoarea, dar mai ales mămica la două albăstrele sunt toate părți ale unei autorități intrate în putrefacție, formând la un loc o „mămică” agramată, care reproduce modelul unui societăți dictatoriale. Evocările altor timpuri fac ca fiecare personaj să fie văzut ca parte a unui întreg: toți au amintiri, au nemulțumiri care se leagă de nemulțumirile celorlalți. Geta (Mămica la două albăstrele) povestește depre copiatul generalizat în școala ceaușistă, premierul are amintiri despre formalismul școlii, None reconstituie din fragmente infime imaginea tatălui dispărut și a circumstanțelor în care s-a produs plecarea lui. Sunt momente care se leagă într-un puzzle memorabil, al societății în care autoritatea nu mai funcționează, totul fiind concentrat în pastile retorice cu caracter universal:

„Geta vorbea continuu, în special despre Jegu Mondial și despre plecarea Nenorocitului. Erau pachete distincte și tematice. În aceeași sufragerie de astăzi, pe vremea vechii canapele, se așezau, ca niște cutii, unele peste altele, câteva discursuri endemice. Mai întâi era unul despre posibila moarte a Jegului. Apoi, venea Nenorocitul nu mai are ce căuta aici! Un discurs lung, încheiat întotdeauna cu un muc de țigară turtit pe sticla albastră. Însă cel mai frecvent îi suna în urechi Să v-aduceți aminte că v-am crescut singurică! Iar printre aceste baloturi retorice, se afla și un mic pachet, uitat printre celelalte, un calup în care Geta spunea, cu obidă None nu e în stare, se pișă pe el dacă îl întreabă judecătorul ceva, numai pe tine mă pot baza, pentru că știi să dai cu gura! Iar Iuliana, abia trecută de 4 ani, într-adevăr trăncănea, încât n-o putea opri nici măcar maică-sa, iar între cuvintele de atunci, Nenorocitul era, desigur, la ordinea zilei.

Timpul vechi și timpul de-acum făceau parte din viața lui dusă. În față se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori și Carina, pe când cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise demult, printre cojile de cartofi, făcută bucăți, aruncată la tomberon.”

Mergând în adâncimea faptelor, Doina Ruști reușește prin acest roman un fel de istorie a revoltei interioare, proiectată în mai multe ipostaze ale autorității. „Mămica” este un construct, parte din fiecare persoană aflată într-un moment decizional. Tocmai de aceea, povestea de dragoste trebuie înțeleasă ca episod al evadării lui None. Introspecțiile sale alcătuiesc treptat un personaj feminin pregnant, legat cu multe fire de criza lui None, a cărui evoluție o și marchează: Li Zeta e privită prin lentila camerei video, rememorată, analizată, dar și mai des proiectată prin geamul mat al moștenirii pe care mămica i-a lăsat-o și de care el el nu se poate elibera decât printr-o revoluție generală, care se și produce până la urmă. Iată unul dintre portretele Li Zetei, impecabil lucrat:

„În acea zi, ea postase două versuri, care îi amintiră de poemul cu îngeri, de care nici măcar nu apucase s-o întrebe. None și-o imagină plimbându-se prin Gradina Borghese, cu telefonul în mână. Poate că cineva îi șoptise în ureche cele două versuri, pe care apoi le băgase în telefon. În viziunea lui None, managerul ei era un tip prea neînsemnat, așa că-i trecură prin minte câțiva italieni cu ochelari negri și fețe proaspăt bărbierite. În fotografia plantată pe Facebook, arăta ca un fel de Lady Gaga, tunsă militărește și cu ochii înecați în fum negru. Evident era o poză de promovare, foarte departe de realitate. Se gândi la fața ei, când îl privea de la nici jumătate de metru, și își aminti că avea obiceiul să-și miște un mușchi al feței într-un gest de mirare cam șmecheră. În colțul stâng al gurii i se făcea o semilună care îi însuflețea toată fața. Mai ales la ultima lor întâlnire, pe care el evita s-o mai numească de adio, așa cum făcuse în primele zile, îl privea cu acest surâs ironic și încrezător în propriile forțe. Noua freză, ciufulită și scurtă, îi punea și mai bine în evidență ochii rotunzi, în care atunci, în amiaza aia, de la care nici nu trecuse o săptămână, erau luminați prin fereastra dinspre terenul viran. Revăzu în minte cerul de octombrie cald și moțul uscat al unei tulpini de floarea-soarelui, iar în stânga, într-un plan doi, simți lumina ochilor ei.”

Cu altă ocazie, închis în toaletă, citește cu laptopul pe genunchi. Când ochii îi ajung pe un poem contemporan, totul pentru None se traduce, conform culturii sale video:

„Se opri asupra unui fragment și-o luă de la capăt, de data aceasta ca și cum ar fi căutat un mesaj. Nu se îndoia că Li Zeta nu i-l trimesese pentru cultura lui generală. Cu siguranță, în el se aflau aluzii, sugestii, ceva despre el. Sau poate o declarație. Când ajunse din nou la fragmentul care îi atrăsese atenția, fără să vrea, pe pelicula din creier alunecă au ralenti biserica din November Rain. Cuvintele nu spuneau totuși nimic despre asta, însă prin mintea lui pășea agale mireasa, se mișcau capetele nuntașilor, aliniate în biserica imensă, iar băieții de la Guns N' Roses își dădeau sufletul, în timp ce buchetul alb cădea pe capacul unui sicriu, în ploaia de noiembrie. Ebonita laptopului îi încălzise plăcut pulpele, în timp ce citea poezii, la nici 10 metri distanță de canapeaua familiei, sub lumina neonului din baie, bucuros de confortul colacului lustruit. „

None are intuiția eliberării de sub tirania maternă, dar lucrurile se derulează atât de firesc, încât, abia în ultima pagină, ai revelația că ai participat la o poveste despre revoluția individului, la un act de transformare. Drumul lui None devine clar, realizezi că povestea de dragoste, atât de bine urmărită, care te poartă în cele mai familiare regiuni ale erosului mundan, este doar parte a unei evadări la care visăm cu toții, de reconfirmare a idealului și a traseului omenesc: de a fi stăpân până la capăt pe viața ta sau, cum se spune la un moment dat în roman, de a avea libertatea să „treci strada doar pentru a te săruta cu Nini”.

Roman cu multe trepte de receptare, scris parcă dintr-o răsuflare, convingător și mai ales cu un mesaj universal, Mămica la două albăstrele este o carte de literatură bună.