La întrebarea „Ce scriitori români ai recomanda?”, numele Doinei Ruști apare întotdeuna în mintea mea, alături de alți scriitori români pe care mă bucur că am avut norocul să-i fi citit. Ce e diferit însă atunci când menționez numele dumneaei este faptul că pot să îi recomand cărțile aproape oricui mă întreabă, persoanelor cu cele mai diferite gusturi: de la realismul din „Mămica la două albăstrele”, la țesătura de basm din „Manuscrisul fanariot” și „Mâța Vinerii”, la fantasy-ul care plutește în romanul „Fantoma din moară” și felia de viață contemporană din „Logodnica”. Atât de multe teme, atât de multe stiluri, iar impresia mea este că încă nu am văzut tot, poate ni se mai pregătește ceva…
Vă invit să vă bucurați de bucățile de literatură pe care ea le-a strecurat în răspunsuri la acest interviu.
Andree Chebac: Bine v-am regăsit! Cititorii cunosc și iubesc cărțile Doinei Ruști, dar cum ați ajuns să alegeți acest pseodonim, are o semnificație anume? Și când ați hotărât să vă schimbați numele?
Doina Ruști: Sunt prea multe întrebări și toate… personale! Când mă hotărăsc să ader la ceva n-o fac cu jumătate de gură. Ruști nu este numele meu din naștere, dar este numele oficial, luat legal, cu mult timp în urmă, înainte de publicarea primei cărți. E un nume coborât din Bucovina în Bistrița Năsăudului. Este un genitiv popular, atestat la Creangă, și înseamnă a rusoaicei. Numele familiei mele era tipic valah, terminat în escu și ridicat pe o serie de alte nume similare căci printre strămoșii mei au fost Bârsănești, Diaconești, Popești, dar și alții, cu nume balcanice, precum Zaha. Cel mai des se auzeau în jurul meu nume fâșâitoare, ale căror cozi băteau ritmul vieții, așa că până prin gimnaziu nici nu concepeam să mă cheme altfel decât cum mă numeam atunci, cu acel nume pe care, dacă l-aș spune, aș spulbera unul dintre misterele care mi-au consfințit intrarea în lumea fabuloasă a literei tipărite. Abia după ce-am plecat la liceu a început să mă apese eticheta familiei și, depărtându-mă de ai mei, am abandonat și numele, considerând această faptă un fel de încercare din șirul celor care marchează marile călătorii.
Numele meu este cel pe care mi l-am ales și cu care semnez: Doina Ruști.
AC: Cum a fost viața Doinei, înainte de a deveni scriitoare? Mă gândesc că ați scris dintotdeuna, dar mai aveți prin sertare pagini din acea perioadă care nu au fost publicate încă?
DR: Scriu de multă vreme, cu pasiune pentru epic. Am încă multe povestiri de la sfârșitul anilor 80, pe care nu le-am publicat, nici măcar nu le-am mai recitit. Fantome, dispariții misterioase, portrete. În tinerețe eram profesoră într-un oraș cu multă culoare. Treceam zilnic pe lângă o pușcărie, pe lângă un cimitir. Într-o seară, după ce-am ieșit de la seral, unde aveam cele mai multe ore, mi-a tăiat calea o namilă. Eram moartă de frică, dar mă țineam tare. „Să știți că sunt măcelar”, m-a informat acea matahală. Vorbea politicos și nu părea grăbit, iar în timpul ăsta eu mă vedeam făcută chiftele. Omul mi-a povestit în câteva vorbe viața lui, în timp ce mie îmi tremurau genunchii. Apoi a scos un pachet diform și mi l-a întins. Continuam să stau nemișcată, complet mută. „Dacă nu vă place, mi-a zis el, am și două pachete de Kent.” Era o noapte de octombrie, aveam 23 de ani, iar între mine și acel uriaș strălucea un pachet misterios. „Aș vrea să știu din timp, a mai spus el, dacă ar fi vreo problemă.” “Ce problemă?” - mi-am făcut eu, în fine, curaj. „De exemplu, dacă s-ar întâmpla să nu trec la materia dumneavoastră”.
Măcelarul acesta, om blând și exagerat de înalt, a constituit modelul multora dintre personajele mele de tinerețe.
AC: Romanul Mâța Vinerii este plin de oale borborosind și de rețete ispititoare de mâncare, dar care este relația dumneavoastră cu mâncarea din perspectiva de cititor și scriitor? Ronțăiți în timp ce scrieți? Sau vă însoțiți lecturile de o cană de cafea?
DR: De cele mai multe ori am pe lângă mine o cană cu ceai, în special ceai verde, mate, gingo, sunătoare, dar și infuzii ale căror rețete n-o să le divulg. Uneori ronțăi, pe primul loc fiind migdalele. Dar nu gătesc. Ca și Mâța din romanul meu, scriu rețete culinare pentru bucătarii talentați. Dacă îți amintești, când trebuie să prepare liquamentum cum rubeta, pentru a-l anihila pe spiritist, pur și simplu eșuează. Deși cunoștea toate ingredientele, ea însăși fiind autoarea rețetarului, este nevoită să-l roage pe micul bucătar de la Palat să gătească acea mâncare vrăjitorească. Exact așa sunt și eu. more
