Zogru a fost pentru mine un fel de imagine a lumii interioare. Întodeauna am considerat acest personaj un fel de alter-ego. Propriu-zis nu este un erou fantastic, în linia lui Superman, dar exprimă dorința mea, - acea dorință rușinoasă a unui intelectual, de a deveni pentru o clipă Superman. Apoi, am trăit și eu teama tradițională a scriitorului de a nu repeta. Adevăratul dușman al scriitorului este frica de clișee. Or, în zona fantasticului, e destul de ușor să cazi în formule: din cauza retoricii să devii Saramago, să te ia valul și să scrii ca Marquez, să fii atât de țepos încât să te întorci la Bulgakov, împachetat în gumă de mestecat. În ceea ce mă privește, m-am format la proza sud-americană, care e ca un fel de drog. Te face dependent. Tocmai de aceea prima grijă în Zogru a fost personajul, iar nu atmosfera.
