Doina
Ruști

Stafiile și strigoii vechiului București

Printre multele plante apotropaice se afla și leușteanul, ținut pe fundul buzunarului ori cusut în perne și în saltele. Era pus în mâncarea vitelor și aruncat în fântâni. Cu el se oblojeau smintiții luați din căluș și tot cu leuștean se primeneau și căldărușele argintate, în care pe vremuri se ținea apa potabilă. Marele respect pe care și l‑a câștigat leușteanul vine din timpuri străvechi, iar, ca mărturie, am să invoc un basm din sec al 19‑lea. (2019-10-31)
Stafiile și strigoii vechiului București - Doina Ruști

Un basm, pe care l-am pomenit și în Homeric, mi se pare foarte potrivit pentru zilele de toamnă, când sunt invocate stafiile - de Halloween, de zilele morților sau cu ocazia altor nopți magice, de exemplu de Sf Andrei.

În acel timp vechi (știți deja - illud tempus) pământul era plin de loaze, care-și luaseră nasul la purtare, iar Leoștean și iubita lui tăiau fără milă capetele înfumurate.

Bineinteles, loazele astea nu erau oameni, ci ființe demonice - stafii perfide, strigoi ridicați din morminte, vârcolaci îmbătați de luminile lunii și mai cu seamă o serie de drăcușori mediocri, care se credeau buricul pământului - iar în sensul ăsta trebuie să recunosc că dintre toate relele lumii, vanitățile pătrunjelului îmi ridică părul din creștetul capului! Într-un fel, timpurile viteazului Leoștean erau destul de asemănătoare cu ale noastre. Cam toată drăcărimea planetei voia să ajungă împărat peste lemne.

Prin urmare, Leoștean și iubita lui blondă măcelăreau fără pauză orice pocitanie care-și flutura cu ifose coada, de la derbedeii cu nas borcănat și coarne vopsite până la imitatorii, ascunși sub cele mai pioase și venerabile chipuri. Despre aceștia din urmă am să spun două vorbe: între mulții perverși ai tuturor timpurilor se află și niște epigoni plini de maniere, cu botul strâns, ca s-arate câtă suferință au strâns în ei, niște inși cu glas leșinat, care înșiră cu dramatism cuvintele și frazele altora, se îmbracă în hainele pe care le-au purtat profesorii lor ori mănâncă aceleași mâncăruri despre care au auzit că s-ar afla pe masa regală. Aceste clone botoase erau și cel mai ușor de ucis.

Noapte de noapte Leoștean și iubita lui lăsau în urmă valuri de sânge, mai cu seamă în marginea pădurilor, între care Cotroceni era cea mai primejdioasă, cel puțin dintre cele de pe-aici, din capitala Valahiei, care este și preferata știmelor nopții. De la zânițele decăzute la foștii eroi și la putorile aspirante, de la sicofanții analfabeți la mediocritatea ce mai fițoasă - toate scursurile lumii obscure cuceriseră Bucureștiul.

Citeste mai mult în [Adevărul]

share on Twitter
share on Facebook