De-a lungul timpului am colectat numeroase informații, despre oameni răpiți, vânduți, cumpărați, uciși. Dintre toți, soarta celor vânduți la galare mi se pare cea am nedreaptă. În Imperiul Otoman era o practică frecventă ca cei care supărau pe cineva să fie judecați, iar adeseori trimiși la galere. Era o pedeapsă oficială, uzuală. A pățit-o un prezicător pe nume Kilar, prin secolul al 17-lea, despre care povestește Cantemir. Omul nu și-a cunoscut lungul nasului și-a prevestit decăderea socială a unui pașă.
Dar cel mai mult m-a impresionat soarta lui Alecu Moruzi (1750-1816), un domn drept, mason și școlit, care era însurat cu Zoe Rosetti. Istoria l-a reținut doar pentru c-a făcut speculă cu grâne, deși sunt mai multe lucruri pozitive pe lista lui, fiind si unul dintre domnii care a lăsat numeroase documente de cancelarie (bune pentru monografii leneși). În fine, acest Alecu Moruzi, grec, din Stambul, a sfârșit-o foarte prost. Mazilit, arestat, este vândut la galere, unde moare la scurt timp după aceea. Galerele astea erau corăbii cu pânze, vase de război, cu o grămadă de nefericiți, legați în lanțuri și obligați să dea la rame, sub amenințarea unui bici care-i lovea periodic. De departe, dintre toate formele de sclavie, asta mi se pare cea mai cumplit.
Tot la galere au fost vânduți și diplomații francezi de la consulatul din București, la anul 1799. Despre ei am scris în "Mâța Vinerii”. Totuși, n-au ajuns toți pe galere. Henri Dubois, cancelarul, se pare c-a fost răscumpărat. Mi-am dorit atât de mult să-l știu scăpat, încât aproape un an am căutat informații despre el și până la urmă am găsit niște scrisori care făceau referire la o răscumpărare. Bineînțeles, toată această căutare a mea s-a scurs în poveste:
Dubois, pe care îl visasem trăgând la galere, acel Dubois pe care îl iubise Caterina și de care eu mă îndrăgostisem, cancelarul francez, care fermecase orașul, dispărut fără urmă timp de atâția ani, acel Dubois, pe care voiam să-l salvez, îmi scrisese.
Scrisoarea nu era lungă. Voia să știu că e bine și că i-ar plăcea să vorbim. De fapt, nici nu zicea chiar așa, ci, dacă trec prin Marsilia, să nu-l ocolesc. Fusese poate o frază scrisă din obișnuință, ceva politicos, ca toată limba franceză. Dar pentru mine fraza asta a fost ca un semn.
Scrisul lui era același din scrisoarea pe care-o păstram de 30 de ani. Am deschis scrinul și-am citit din nou rândurile care tremurau ca fumul de opium. Nu-i scrisese mult, doar două rânduri: „Sângele tău și sângele meu vor merge împreună până la capătul lumii”. Câte lucruri nebunești nu trec prin mintea unui om care crede că și-a găsit fericirea! Era scrisoarea pe care Caterina a citit-o înainte să moară. Câte visuri nu trăiau încă în acele cuvinte!
(Mâța Vinerii)
