Cu ceva ani în urmă am publicat un document despre Ciptoreanca, ulterior devenită personaj în Homeric, o femeie care își eliberează prin testament câțiva sclavi, între aceștia aflându-se și o fată, pe nume Voica Chițeasca, pe care o considera copil de suflet. Pe aceasta o înzestrase și o măritase bine, cu un bărbat liber, care învârtea o mică negustorie prin București. Ca zilele trecute să dau peste două documente care o au ca protagonistă pe Voica! A fost o întâlnire neașteptată și dulceagă, exact ca-n telenovele.
Aceeași Chițeasca, eliberată cu greu din sclavie, era acum la mare necaz. Suntem în anul 1793, iar pe tronul Valahiei se află Alecu Moruzi.
Între timp, Chițescu a părăsit-o, iar Chițeasca a rămas doar cu numele și cu un copil care era deja mare, o fată bună de măritat. Averea s-a spulberat.
Din povestea ei aflăm cum se descurcau oamenii scăpați de robie. Voica/Voichița/Chița, măritată Chițescu, avusese ceva avere, pe care fosta ei stăpână se străduise s-o pună la adăpost, întărind-o cu documente, care arătau că făcea parte dintre sclavii ei moșteniți de la părinți - și că deci, avea toate drepturile asupra ei, inclusiv să-i redea libertatea. Chița a fost eliberată la vremea măritișului și înzestrată cu o casă și cu toate cele de trebuință. În anul 1784, când Ciptoreanca își face ultimul testament, Chițeasca avea deja un copil, o fată, și era măritată cu un bărbat liber, român, ni se spune în același testament.
Noile documente citite de mine recent, publicate de V.A Urechia, datează din 1793, pe când tânăra Chițeasca ajunsese aproape bună de măritat, iar mama ei, Voica, era deja trecută prin viață, asta însemnând că n-avea mai mult de 40 de ani și că zestrea ei se cam dusese între timp.
Acestă fostă sclavă, Chița Chițeasca, se învârtea printr-o lume de precupeți, mici samsari, comisionari, mămulari, vânzători ambulanți de mărunțișuri, mici afaceriști care făceau contrabandă cu săpun și cu lumânări.
Părăsită de bărbat, se împrietenește cu un vânzător de mărgele, pe nume Nicolae Stanciu, care avea în jur de 40 de ani, ca și ea. Negustoria mergea bine, mai ales că valoarea mireselor se număra în șiruri de mărgele, în special perle mari (ormuze), dar și altele, de sticlă, de argint, mărgele cu zale de aur, din pietre prețioase, mai ales smaralde montate în metale, dar și ametiste, șiruri lungi de ambră și altele, aduse din Orient, via Stambul. Un mărgelar închiria o masă într-o prăvălie sau umbla cu bocceaua agățată de spate, bătând pe la uși. În tot cazul era o negustorie bună, fără pierderi, fără perioade moarte, cu câștiguri modeste, desigur.
Acest Nicolae îi câștigase încrederea Chiței, dar în loc s-o ceară de nevastă, într-o noapte de pe la sfârșitul lui august, fuge împreună cu fiica ei.
Lovitura este puternică, iar Chița depune plângere la Palat. Culmea este că domnitorul chiar e impresionat de întâmplare și dă imediat ordin să fie prins răpitorul, ceea ce se și întâmplă după câteva săptămâni.
Cum știm de data trecută, pedeapsa pentru răpirea fără armă, la care a consfințit și fata, era dură, dar existau două căi de rezolvare a conflictului: fie răpitorul se însura cu fata, iar lucrurile intrau în normalitatea acelei lumi, fie era pedepsit: plătea „paguba” sau era ras în cap, bătut prin târg și surghiunit, după ce i se tăia o mână.
Între timp s-a făcut luna octombrie, ca și acum. Nicolae așteptă sentința, închis într-o celulă, la Criminalion, în subsol.
Continuarea poveștii o aflăm din a doua scrisoare pe care Chițească o scrie domnitorului, pe un ton, uimitor pentru mine, aproape frățesc. Mai întâi îl informează că s-a împăcat cu mărgelarul, apoi detaliază: fata este deja „căzută în faptele curviei” și-i va fi greu s-o mărite - i se confesează Chița lui vodă. Pe de altă parte, nici nu se cade să-și ducă viața cu cel care a răpit-o și a corupt-o. Din punctul ei de vedere, mărgelarul trebuie să-și accepte locul pe care ea i l-a oferit încă de la început. Așa că printr-un act îl numește tutorele fetei.
Ce presupunea aceasta?
Nicolae, vânzătorul de mărgele, trebuie să pună osul la treabă și să adune bani pentru zestre. Desigur, nu se mai pune problema să se vadă cu fata. Dar prin natura poziției, avea destule ocazii să se vadă cu mama. Și nu doar atât: tot în atribuțiile lui intra și căutarea unui soț potrivit pentru fată. Asupra acestui punct insistă, arătând că fiica ei are nevoie de un bărbat onorabil „de potriva noastră”, adică ceva mai acătării decât un biet precupeț de mărgele. Fosta sclavă își cunoaște valoarea, a făcut un drum greu spre actualul statut social. S-a luptat prin tribunale cu niște urmași ai fostei stăpâne. A pățit multe. Prin urmare, n-o interesează doar banii de zestre, ci vrea să-și țină rangul în mahala. Iar, pe deasupra, îl vrea și pe mărgelar, la mâna ei. Și ca să fie sigură, îl roagă pe domnitor să semneze un document prin care Nicolae să fie din nou judecat, în cazul în care nu s-ar ține de cuvânt și nu ar îndeplini aceste cerințe. Niște cerințe pe viață.
Domnitorul îi împlinește dorința, iar ca să-și aducă și el contribuția cu ceva, îl condamnă pe mărgelar să facă o donație de 500 de taleri pentru "cutia milei".
