Marghiol este un cuvânt cu istorie și cu oarecare caracter. Venit din grecescul marghiolos, de unde s-a răspândit în limbile neolatine (mariole), însemna inițial aventurier, flușturatic, apoi manipulator, seducător și chiar viclean. A intrat în limba română înainte de fanarioți, în tot cazul e atestat pe vremea lui Brâncoveanu în toate cronicile muntenești. Marghiolii erau niște zevzeci, pe care nu se putea pune bază, al căror cuvânt nu valora doi bani. Insurgenți, trădători, pierde-vară. Dar desigur nu lipsiți de seducție. Iar între aceștia cu precădere Staicu este cel mai adesea ilustrat prin apelativul marghiol.
El este un fel de tartore al marghiolilor, mai ales că are și strămoși de asemenea marghioliți, care i-au lăsat moștenire insurgența aventura și trădarea.
Staicu, scris și Staico, boier din Merișani, a rămas în istorie ca dușmanul lui Brâncoveanu, un conspirator eșuat. În neamul lui încă de pe la început de secol al 17-lea au existat insurgenți, unul dintre aceștia fiind un anume Bucșanu, care la 1611 a pus la cale o răzmeliță împotriva lui Mihnea Vodă. Și în generația următoare au fost uneltitori, dar istoria lui Staico e cea mai spectaculoasă, fiind scrisă în mai multe cronici.
Adept al nemților, antiotoman, occidentalizat, înhăitat cu alți tipi cosmopoliți, boier pribeag și creator de intrigi, acest Staico visa să ajungă domn. Era un tip brunet, cu siluetă subțire, cu barbă foarte îngrijită, tuns europenește și plin de mofturi, un aventurier care locuia mai mult prin Ardeal, tip cu amplă corespondență.
I s-au dedicat multe pagini, mai ales în zilele noastre s-a scris despre el, ca despre un protestatar prin naștere.
Dar în primul rând a fost un marghiol, cum îl numește Anonimul Brâncovenesc.
Acest Staico a fost prins la Stambul, cu o scrisoare asupra lui, în care se vorbea despre detronarea lui Brâncoveanu. Culmea e că i-o trimisese chiar unul dintre turnătorii plătiți din visteria domnească: a venit veste că „au prins pă Staico păharnicul și au găsit scrisoarea păharnicului Dumitrașco în bozănariul lui. ”
Se poate spune că se organizase un flagrant special pentru el.
Marghiolul Staico a fost chinuit niște luni bune, ținut prin închisori, ca în cele din urmă Brâncoveanu să decidă că era mai bun mort decât viu. A fost spânzurat la Obor, în zi de târg. Mulțimea s-a îmbătat în acea zi, iar, după ce s-a povestit despre el câteva săptămâni, a fost uitat.
Chiar și după dispariția lui, cuvântul marghiol și-a continuat cariera, îndulcindu-se pe parcurs, încât a intrat și în versuri: „plin de dor și de marghiol”. Apoi a căpătat formă feminină, devenind nume de femeie alintată. Marghioala se numea fiica lui Hangerli, de exemplu. A urmat un șir lung de Marghiolițe șarmante, pe care interbelicii le-au ironizat până la suprimare.
Astăzi dispărut, cuvântul a lăsat în urmă un infim parfum de vulgaritate. De ce? Poate pentru că n-a avut destul sprijin din partea intelectualilor. Spuneți drept, dacă nu vă povesteam toate astea ce-ați fi zis că înseamnă marghiol?
