Într-un șir de documente întinse de-a lungul unui an, din noiembrie 1793 și până la finele lui octombrie, 1794, aflăm despre mai multe fapte legate de un jaf răsunător. Este vorba despre un furt din Biserica Udricani (astăzi monument istoric).
Nicolae Logofătu a făcut o călătorie la Stambul, într-un convoi de negustorime, o caravană organizată de vestitul Turnavitu, pentru a-și alege din capitala Imperiului lucruri nemaivăzute, bijuterii și mărgăritare, pe care să le vândă apoi în prăvăliile lui din București. Fost logofăt, prieten cu un căpitan de poteră și cu alte mâini vajnice de bărbați, acest Nicolache era încrezător în viitorul său și nu se temea de nimic. Iar călătoria lui chiar a fost un succes, căci și-a umplut cufărul cu inele, cerceluși cu boabe de sticlă care imitau foarte bine smaraldul, safirele și chiar rubinul. A cumpărat cu toptanul mărgele, nu de oricare, ci perle de toate mărimile, respectiv imitații de perle, și mărunte, dar și mari, care se numeau ormuze/urmuze, șiruri lungi de mărgelușe sidefate, bune pentru mirese și pentru colane de cap, pentru împodobirea bluzelor de mătase, a blănurilor și a căciulilor boierești. Imaginați-vă un cufăr mare, cu două mânere, cu capac pictat și balamale de fier - plin de mărgele.
Drumul a fost ușor, pentru că Turnavitu știa toate drumurile, știa cui să dea taxele și pe cine să plătească pentru a nu fi atacați. Odată ajuns în București, Nicolache și-a pus averea la adăpost și cum nu erau bănci, cel mai sigur loc erau o biserică, presupunându-se că nimeni n-avea curajul să fure din sfântul lăcaș, mai ales dacă era o biserică vestită pentru cărțile de blestem. Dacă cineva s-ar fi încumetat să fure, parohul ar fi citit imediat un blestem pe numele hoțului, iar în scurt timp s-ar fi aflat totul, iar de vinovat - ce să vă spun! S-ar fi ales praful.
O biserică sigură era Urdicani, iar Nicolache și-a lăsat cufărul acolo, desigur ferecat.
Totuși în acea seară lada a fost spartă și o parte din lucruri au dispărut: niște argintărie și vreo 16 șiruri de mărgăritare de toate mărimile, plus unele neînșirate.
Poliția a fost alertată, faptele au ajuns pe masa domnitorului, Bucureștiul a fost răscolit. Toată lumea știa că pe ulițe, prin casele dosnice și prin beciuri pluteau mărgăritare, înșirate pe ață, mărgele strălucitoare, prețăluite în grabă, vândute și revândute. Dar nimeni nu știa cu exactitate pe unde ajunseseră aceste mărgele. Popa a citit cartea, oamenii agiei n-au mai dormit, iar zlătarii și cămătarii au primit lista cu obiectele șparlite din lada lui Nicolache.
Într-o seară, pe la apus, Ioniță Bărbieru, starostele tuturor bărbierilor din București, a ieșit la plimbare. Cu trupușorul strâns într-o pelerină subțire, cu urechile ascunse într-un guler imaculat, cu o eșarfă înfășurată artistic pe frunte, și-a făcut drum spre prăvălia unui bijutier. A scos din basma câteva bucățele de argint și i-a propus amicului său un târg avantajos și pripit.
Dar omul, a anunțat imediat la agie, considerând că era de datoria lui și că-i făcea un bine prăpăditului Bărbier.
Ioniță a fost săltat exact când intra pe poartă: argintul fusese tăiat dintr-o candelă, care după o cercetare sumară provenea din lada lui Nicolache.
Spre surprinderea mea, dar nu și a celorlalți, de la popă la domnitor, Bărbieru a recunoscut imediat furtul: intrase în biserică, adormise într-o anexă de lângă clopotniță, s-a trezit noaptea și s-a împiedicat de lada cu scule. Prin urmare, a luat câteva suveniruri - iar aici trebuie să recunoașteți, n-a luat decât o mică parte din cufăr -, câteva candele pe care le-a tăiat, vânzându-l la bucată și niște șiruri de mărgăritare, poate 15, poate mai mult, nu-și mai amintea. Dar după o discuție aplicată, s-a consemnat că luase exact 16 șiruri lungi, pe care le vânduse unei fete din mahala.
Acum imaginați-vă că Bărbieru, ca staroste, cunoștea multă lume, tot așa șefi ca și el, printre care și pe starostele evreilor. Iar acesta, negustor mărunt și om cu suflet curat, avea o fiică, pe nume Slăvuța, care se cunoștea bine cu Bărbieru, de la care a cumpărat mărgele la un preț foarte bun.
Câteva nopți urmuzele au poposit la gâtul ei, au plutit prin încăperile casei, până jos, în prăvălie, și alături, la cârciuma acestei familii, unde a poposit un negustor din Moldova. Rotindu-și ochii, aruncându-i săgeți otrăvite, vorbind în idiș, cu cele mai alese cuvinte, Slăvuța i-a vândut moldoveanului toate mărgelele, pentru suma de 40 taleri.
În aceeași seară mărgelele strălucite, mozolite în pulberi de lună au luat drumul spre Botoșani. Negustorul, călătorind cu prudență, într-un convoi de negustori ca și el, a ajuns cu bine acasa, iar în dimineața aceea, a dus mărgelele unui polac, de la care a scos 100 de taleri.
Și-așa a început călătoria mărgăritarelor spre Cracovia, iar de-acolo, dintr-un magazin din centrul orașului, le-a recuperat Slăvuța, un an mai târziu.
Pentru că trebuie să vă spun că un furt din Biserica Urdicani n-avea sorți de izbândă. După ce Bărbieru și-a mărturisit faptele, după ce Slăvuța a spus ce se întâmplase după aceea, a primit un răgaz de de o lună de zile să ducă mărgăritarele la agie, ceea ce a și făcut, nu chiar la termen, dar le-a adus. Numai că ea susținea că doar 9 șiruri a luat de la Bărbier.
Procesul a mai durat un timp, implicând multă lume, dar ca să n-o mai lungesc trebuie să vă spun că starostele evreilor a plătit ce lipsea.
Într-o zi de octombrie totul s-a încheiat, iar Nicolache și-a primit în fine lucrurile furate.
În aceeași seară de toamnă, pe când peste București clămpăneau deja berzele ciumei, în altarul Bisericii Urdicani, niște mărgăritare din cele mari, numite urmuze, suspinau într-o cupă străveche, visând la apele pe care nu le cunoscuseră niciodată.
