Mai întâi a fost „fugar”, venit din latină, impus prin uz, extins pe scară largă, ca om fără țară, fără trib, hărțuit, urmărit, izgonit, străin oriunde s-ar fi dus. În afara legii. Chiar când se mai oprea pe undeva nu era decât unul venit, aflat în trecere și pripășit momentan, adică un venetic. Până și galbenii veniți din Veneția, numiți în grecește venétikos-venetikoi, au devenit venetici în română, prin asociere cu drumeții lipsiți de importanță și de rădăcini, care făceau doar un popas prin țările române: Trei desagi de irmilici/Și de galbini venetici, zice Alecsandri.
Nu știu de ce, „veneticul”, nefiind capabil să-mi producă empatie, devine în vocabularul meu „pribeag”. E o chestie subiectivă, dar și motivată de solemnitatea vorbelor slave, impuse pe cale cărturărească. Pribeagul vine din imnuri și din evanghelii, prin urmare e întotdeauna demn de plâns, căci nu trebuie să-i luăm în derâdere pe cei izgoniți. Pe când veneticul e doar cineva care nu contează.
În sfârșit, turcii ni l-au dat pe „surghiun” (sürgün), care era folosit și pentru izgoniții eterni și pentru exilații periodici sau chiar pentru înstrăinările de bună voie, căci oamenii mai plecau în surghiun de multe ori, de răul cuiva, ca să nu mai vadă fețele făloase ale dușmanilor.
Dar tot „sughiun” era și plecarea forțată la vreo mânăstire.
În ceea ce mă privește, când mă gândesc la fugarii pedepsiți, îmi vine în minte imediat o femeie de rară frumusețe, cum se zice - deși cam aiurea, căci frumusețea e discutabilă, mereu a fost așa. Femeia asta era măritată cu dascălul Filip, din mahalaua Stelea.
Imaginați-vă, era luna iunie, 1796, iar peste București lovise ciuma din nou, cu labele ei de gâscă, sașie și natantoală, ciuma secera în stânga și-n dreapta.
Dascălul trimite după doctor și acesta se și înființează, un anume Iosif Betca - sau așa îl consemnează actele din cancelaria domnească, încât te întrebi cum îl chema de fapt. În tot cazul n-avea nume valah, ci mai degrabă era venit ori de peste munți ori de prin Salonicul plin de evrei învățați.
Acest Iosif, de cum o vede pe nevasta lui Filip, rămâne lampă. Frumusețea ei îi taie răsuflarea, îl face să depună mare efort, nu câteva minute, cât întârzia pe lângă alți bolnavi, ci rămâne 2 zile alături de ea.
Această hotărâre e desigur neobișnuită. Dacă femeia chiar avea ciumă, se înțelege că și viața lui era în pericol. În plus nici n-ar fi fost prea multe lucruri de făcut. Dar poate că avea alte boli. Poate că era doar o formă de febră. În tot cazul, doctorul Iosif nu se mișcă din casa lui Filip timp de două zile întregi.
Dascălul făcea pași prin fața ușii, iar frumoasa și Iosif stau închiși cu moartea în cameră.
Aflăm din documentul respectiv și cum arăta doctorul: voinic și purtător de sabie. Știm asta, pentru că la finele celor două zile, după ce femeia a murit totuși, în ciuda tuturor eforturilor lui, doctorul a vrut să plece acasă, însă a constatat că stăpânirea postase un mercenar la ușă, mai precis un zdrahon, sârb de origine, o namilă, care-avea ordin să nu-l lase pe Iosif să plece: putea fi infectat, prin urmare n-avea decât să rămână în carantină niște zile, poate săptămâni.
Însă Iosif nu vrea să mai stea acolo, sub nicio formă. Femeia a murit, iar el nu suportă s-o vadă moartă. În plus mai are și altele de făcut.
Însă ordinul este ordin: Iosif, probabil purtător al morbului ciumei, dacă ieșea, putea să infecteze și pe alții. Singura soluție era să stea la curățire, iar dacă se dovedea sănătos după aceea, n-avea nimeni nimic cu el, putea să plece și gata. Însă Iosif nu acceptă acest tratament, n-are chef de carantină, susține că n-are nevoie. Doar el era doctorul și știa.
Însă ordinul, care se numea poruncă pe-atunci, nu făcea loc pentru discuții și îndoieli.
Iosif se enervează, scoate sabia, se ia la bătaie cu seimenul din ușă. Așa aflăm că purta sabie, că era un bărbat în stare să se bată chiar și cu soldații meseriași.
În cele din urmă, e arestat și judecat în regim de urgență.
Din documentul procesului său aflăm această poveste. Vi-l închipuiți pe doctor, un tânăr cu sabie, nervos, pus pe harță. Pedeapsa e pe măsură: mai întâi e „făcut surghiun” la Mânăstirea Mărcuța, unde erau duși bolnavii suspecți de ciumă, bolnavii fără diagnostic ori țicniți. Iosif e condamnat să rămână acolo până își termină carantina, apoi, ca să fie de învățătură și pentru alții, va fi aruncat peste hotare, „făcut surghiun”, cu interdicția de-a mai călca vreodată prin București.
Iar acum aflăm și de unde era, pentru că într-o notă finală a acestui înscris se poruncește să fie anunțată și Agenția ca să preia surghiunitul de la zapciu. Or, Agenția Chezaro-Crăiască era peste munți, la Sibiu.
Deși surghiunit, Iosif e trimis până la urmă acasă la el. Dar tot surghiunit se cheamă că e: dat afară, exclus, marginalizat putem spune - uite așa se lărgește un sens. Devine paria, persona non grata, cu pecetea surghiunului pusă pe frunte. Un neavenit.
Bucureștiul va fi scos de pe harta călătoriilor sale, iar el va deveni un nostalgic, lipit pentru totdeauna de amintirea unei femei care-a murit în brațele lui.
