Printre obiceiurile importante ale lumii bucureștene se numără și bătaia justițiară. De-a lungul timpului, oamenii au fost bătuți cu biciul, cu funia udă, altoiți cu joarda, dar de departe cea mai răspândită pedeapsă este bătaia la tălpi. Când un om era josnic sau ticălos, înainte de a fi surghiunit ori trimis la ocna de sare, era bătut public, ca să se știe și ca să țină minte și el. Una e să fii bătut discret, într-o temniță sau în alt loc dosnic, și alta să le iei în văzul orășenilor, care în timpul ăsta urlă, cântă și dansează de bucurie.
Mai trebuie însă menționat un lucru: nu doar că vinovatul era bătut la vedere, ci mai întâi era dus în locul în care greșise, iar corecția avea loc acolo, încât putem alcătui cu ușurință o hartă a pedepsiților.
Toate cazurile prezentate mai jos, se înțelege, s-au petrecut în secolul 18. Am să încep cu kilometrul 0, la Universitate, unde a fost bătut străchinarul. Nu știu dacă vi-l mai amintiți din Ciudățenii amoroase, un tip care vine la București și se îndrăgostește de fata care vindea vin la Sf Sava. În scurt timp, descoperă că aceasta avea o aventură cu starețul. Pripit rău, intră în casa parohială și-l bate măr pe amant. Prins imediat, judecat, străchinarul, pe care îl chema Radu, primește 50 de bețe la tălpi, în fața mânăstirii, unde pe-atunci era o grădină botanică, făcută de profesorii de la Sf Sava. Vă imaginați: artist tânăr, om îndrăgostit și înșelat în așteptările sale, apoi bătut în plin centru, sub privirile elevilor, care atârnau la ferestre, sub ochii profesorilor, ieșiți în curte, înconjurat de siluetele disprețuitoare ale mahalagiilor. Bineînțeles, starețul bătut se află de față, pentru el este adus vinovatul la locul faptei. Altădată aveam repere banale, ca ceasul sau fântâna de la Universitate, pe când acum, propun să vorbim despre locul în care a fost ciomăgit bietul Radu.
În fine, nu întotdeauna exista un loc precis al netrebniciilor. Ori erau prea prea multe, ca în cazul unui tip care se dăduse creștin, cu toate că era musulman. Acesta, venit de undeva de dincolo de Imperiu, umbla îmbrăcat cu anteriu scump și pretindea că este peregrin al Crucii, că văzuse Ierusalimul și Sfântul Munte. Prin urmare, zic eu că nu făcea cine știe ce rău, ci vindea lemn sfânt și alte odoare și valori mistice. Nu forțase pe nimeni, ci doar își fluturase limba prin București.
Cineva are o suspiciune și-și trimite slugile să-l urmărească, fiind prins cum se ruga lui Allah. Prin urmare e judecat pentru înșelăciune și pedepsit să primească 100 de toiege la tălpi. Mai întâi e plimbat prin oraș, ca să-l vadă oricine, e îmbrâncit, scuipat și mozolit cu toate mizeriile, iar în cele din urmă dus în Obor și bătut lângă spânzurătoarea orașului. Dar acesta e numai aperitivul. Adevărata pedeapsă abia acum vine: falsul creștin este surghiunit, fără dreptul de a se mai întoarce în țară. Dar să nu credeți că e dus undeva în pustie, ci exilat în… Moldova.
Prin urmare, putem pune pe harta bătăilor și Oborul. Aici, de altfel sunt cel mai adesea maltratați vinovații.
În fine, când e vorba de târgoveți cunoscuți, pot fi și mai multe locuri ale pedepsei. De pildă, niște tipi falsifică un ordin de cumpărare. Vi-i imaginați cum s-au chinuit, săracii, să facă rost de hârtie de cancelarie, de cerneală de calitate, să imite o semnătură și celelalte.
Totuși reușesc și intră în negustorie fără să plătească vreo taxă. Lucrurile merg un timp, dar în cele din urmă sunt prinși și judecați în regim de urgență. Desigur, pedeapsa nu putea să fie decât ocna. Dar înainte de asta au mai primit fiecare câte 150 de bețe la tălpi, împărțite în reprize de câte 50, fiecare în câte una dintre intersecțiile importante ale orașului. Și asta, pentru că erau cunoscuți prin oraș și meritau rușinați mai ceva decât un străin oarecare. Respectiv, primul spectacol s-a dat pe lângă actuala Bancă Națională, în Lipscani. A doua rundă a avut loc lângă Biserica Colțea, iar ultima bătaie pe Podul lui Șerban Vodă, la intrarea în oraș, la Unirea de azi.
Și pentru c-am ajuns aici, să trecem puțin și prin Mahalaua Popescu, unde de câteva luni o fiică se ceartă cu mama ei, sculând în picioare tot cartierul. Povestea ajunge la Mitropolie, iar verdictul e scurt și eficient: fiica e bătută la tălpi în fața porții, ca să se știe. Ea primește 20 de de toiege.
Iar aici e momentul să facem distincția între instrumentele de tortură: existau bețe - subțiri, care sfâșiau pielea, toiege groase, cu un diametru e maxim 5 cm, care umflau tot piciorul, și ciomege cu noduri, groase cât brațul, care te puteau lăsa și olog.
Prin urmare, între locurile turistice ale Bucureștiului, nu uitați să le treceți și pe cele ale infamilor bătuți la tălpi.
