Un tip cânta alături de alți lăutari, pe la nunți și alte evenimente, dar la un moment dat i-a murit stăpânul și s-a trezit om liber, pentru că acel stăpân n-avea urmași. Iar libertatea schimbă drumurile și viața. Acest lăutar liber își ia lumea în cap, mai ales că era și foarte sigur de talentele lui.
Nu v-am spus încă, era la vârsta speranțelor nestăvilite și cânta la cimpoi. Dar nu oricum; din burduful de oaie ieșeau valuri fierbinți, pe care degetele muzicantului le transformau în chemări, în suspine și în clipocire de ape.
Bătea drumurile cântând pasional, iar în urma lui lăsa dansatori și extaze. Era în muzica sa ceva dureros, ca orice dorință care ți se pare de neatins, iar melodiile curgeau acompaniate de o invizibilă ploaie, căci cimpoierul purta pe pulpe clopoței de aramă.
Trecea prin sate, iar oamenii își lăsau munca și ieșeau la porți să danseze, încât în spatele lui, pe măsură ce se depărta, îmbrățișându-și cimpoiul, vedeai șiruri de dansatori și eșarfe vaporoase fluturate în vânt.
Dar cât să cânți? Cât să strângi în brațe o piele de oaie?! Și pasiunile se ofilesc, ca toate, iar cu timpul cântărețul și-a pierdut interesul. De unde scotea triluri duioase și chemări îngerești, a-nceput s-o lase mai moale, iar din cimpoiul care acum părea un plămân umezit de efort și de boală, fiecare sunet se strecura greu și infirm.
Când cimpoierul a pășit pe porțile Bucureștiului era deja rutinat în așa măsură, că în urma lui se risipea disperare. Ca o vuvuzelă bolnavă, cântecul lui șuiera printre case. Ca o sirenă de ambulanță, ca un burghiu de perforat fierul. Târgoveții se ascundeau în case, poliția Capitalei deja pornise pe urmele lui. Însă nimeni nu putea să se apropie de acest muzicant aberant. Șuieratul cimpoiului îți intra în urechi, strecurându-se ca firul de apă, iar în drumul său declanșa cataclisme ca să nu zic prăpăd. Unii rămâneau cu timpanele sparte, alții făceau atac cerebral. Cimpoierul devenise un pericol real, iar bucureștenii se ascundeau în cufere și beciuri, îngroziți de teroarea care năvălise peste oraș.
Însă mugetul nu putea fi evitat, era ca limbile focului într-o grămadă de fân.
Și o dată intrat în creier, șuieratul ăsta, de cucuvea atacată de câini, se făcea praf și pulbere, luând naștere mii de alte sunete de diferite intensități, tropăieli, lovituri de baston, pietricele căzute pe scară.
Iar cine scăpa viu după întâlnirea cu țipătul de cimpoi, începea să spună cuvinte pe care nu le mai gândise până atunci, fraze, elaborate sau dimpotrivă afirmații tăioase, uneori poeme, descrieri ori declamații. Unii vorbeau singuri, alții căutau cu orice preț un ascultător blând, pe care adeseori îl scoteau cu forța din case ori de sub paturi.
Dar erau și unii cărora le plăcea să scrie, să aștearnă pe filă cuvintele moi, ieșite din țipătul unui cimpoi. Scriau ce nu le plăcuse în viață, dar cel mai adesea scriau reclamații, trimise direct la Palat.
Unele s-au păstrat până în zile noastre, așa cum este plângerea unui croitor, care îi scrie lui vodă că nu mai suportă să croiască veste pentru mojici. Visul lui este altul, populat de haine spumoase, pe care crede c-ar trebui să le vadă toată suflarea orașului. Încât vodă ar face bine să ridice o scenă în fața turnului Colțea, iar hainele lui să fie lăsate să zboare acolo unde numai sfinții și el au ajuns.
În fine, unii cereau chestii imposibile, ca elixire care schimbă culoarea părul și a feței, papuci zburători ori dansatoare de miere.
Prinși de aceste preocupări, în timp ce orașul se umpluse de vorbe, cimpoierul a fost uitat. Era acum o ruină, care continua să sufle-n cimpoi, un tip cu privire pierdută, făcut grămadă lângă un gard. Cineva îndrăzneț, care căpătase curaj prin retorică, s-a apropiat de el și-a constatat că deși era muribund, continua să scoată același sunet ca un șurub cu filet, ca un fluier de salvamar, ca sirena lui Roaită.
Până la urmă au adus fierăstrăul și-au tăiat țâful, ca să poată să-l despartă pe muzicant de instrumentul lui drag.
Nici n-a mai trăit după-acea, a fost mort în câteva ore, iar peste oraș a căzut din nou bâzâitul prozaic.
Totuși amintirea muzicantului a continuat să persiste, era ceva în sunetul lui, care îi legase pe toți de cuvinte. Unii chiar l-au trecut în pomelnice, iar un negustor din Caimata a plătit un zugrav să deseneze pe lângă fereastră, silueta de neuitat a fostului cimpoier. Casa a pierit într-un incediu, dar nu înainte ca alte mâini să fi copiat portretul cu pricina, încât, copie după copie, a ajuns până în zilele noastre - și-l pun mai sus. Dar ce poate să povestească o copie a unui om atât de pasional?
