În urmă cu aproape 4 ani am început să scriu pe acest blog. Săptămânal am scris o povestire, adunându-se în momentul de față 170. Dacă mi-ar fi cerut un editor să scriu atâtea proze, aș fi refuzat imediat, părându-mi-se o nebunie. Cu toate astea, m-am încumetat s-o fac aici. Și să nu credeți că e ușor să scrii o povestire, cu personaje, cu un discurs epic - săptămână de săptămână. Știu că pentru mulți efortul meu trece neobservat. Dar știu, de asemenea că există încă mulți ca mine, cu încredere în literatură, cu gust pentru ficțiune.
Blogul din „Adevărul” mi-a adus o oarecare disciplină în viață: gândiți-vă că în fiecare weekend am scris, pornind de la lecturile mele obișnuite, în general documente particulare din secolul al 18-lea, re-compuse în varii tehnici narative. Aș putea să spun că se regăsesc aici nu doar povești plasate într-un secol ficționalizat, ci și tehnici ale scrisului. Fiecare text își are o meta-poveste, legată de felul în care am ales un nume, un personaj, un tip de discurs. Sunt uneori detalii găsite în vreun document, pe care l-am transformat în poveste de mai multe ori, schimbând perspectiva, schimbând rolul personajului. Citeam, de pildă despre un hoț și scriam o poveste despre drumurile și viața lui de fugar. Iar la distanță de câteva luni, legată fiind în continuare de el, scriam altceva, despre obiectul furat, de pildă, despre istoria din mâinile altor oameni, prin care trecuse.
Experiența în sine a fost pentru mine mai complexă decât povestirea.
Am pus pe primul plan credibilitatea, invocând de fiecare dată documentul, deși legătura cu el era subiectivă, firavă. Am găsit odată o listă cu datornici din secolul al 18-lea, iar printre ei figura și un anume Tudorache Zarpale, care vindea morun, la negru. Numele acesta m-a urmărit niște săptămâni încât până la urmă l-am dat unui personaj gurmand, amator de mâncăruri gătite cu ștaif, printre care și un morun pregătit domnește la Hanul Zlătari. Desigur, nu puteam să las un asfel de nume unui contrabandist oarecare, ci personajul meu a devenit diac, pasionat de scris, cu o clientelă bogată, între care și un pescar - lucru fără importanță în compoziție.
Altădată am citit despre un sedar care își acuza bucătarul c-ar fi vrut să-l omoare, dându-i otravă. De aici s-a născut povestea despre bucătăreasa care nu-și iubea meseria și a cărei nefericire contaminează orașul cu petale bizare: „Dar aceste petale firave nu luau foc, nu se ofileau. Erau ca niște solzi de caras, ca niște fulgi de ovăz, ca niște unghioare de silfi.”
În fiecare dintre cele 170 de povestiri am schițat un subiect de roman. Poate că la un moment dat voi scrie unul, pornind de la vreuna din povestirile de aici. Sau poate că nu.
Mi-a plăcut mult site-ul pe care mi l-a făcut „Adevărul” și unde am aproape o hartă a poveștilor și a anilor care s-au dus. Multumesc infinit celor care mi-au pus în formă povestea, în special lui Mihai Epure.
Dar nu vreau să sune a despărțire, ci doar a final de sezon.
E adevărat, tema fanariotă a fost întoarsă pe toate părțile. E timpul acum pentru altă zonă. Astăzi este ziua în care mă despart (pentru un timp) de fanarioți și pentru a face loc altei teme, schimb și programul de blog.
De la fiecare marți - voi trece la prima marți din fiecare lună.
Uneori, poate voi veni aici mai des. Dar deocamdată
pornesc într-o călătorie cu multe necunoscute. O iau spre Oradea, unde mă așteaptă niște studenți, apoi caleașca mă va duce la Castelul Károlyi. Vă imaginați? Seară, luna mai, o fereastră de castel, plus Depravatul. Ca să nu mai vorbim despre alte locuri neobișnuite, în care am fost invitată, la un taifas, la o cafea. În Alba Iulia, de exemplu, e Festivalul Internațional de Teatru „Povești”, iar lumea care adună lume s-a gândit că mi-ar sta bine la Art-Cdafé. Ce să fac eu acolo, de vreme ce nu beau cafea - am întrebat, intenționat afectată. Doar prima parte e pentru tine, stai liniștită, cafeaua e pentru noi, mi-au răspuns organizatorii, însoțiți de păpuși, marionete, în special, dar și de niște manechine cu ochi mari și haine de teatru. Așa că duminică pe vremea asta, voi lăsa 800 de cuvinte la Alba, printre foste cetăți, azi văzute numai de visători.
Iar călătoria mea continuă prin locuri și mai stranii, gazdele toate fiind personaje din lumea veche. Prin urmare, am ce să vă trimit și de-acolo. Cât de curând.
[Adevărul]
