A însemnat mult pentru mine în ultimii ani blogul acesta. Aproape săptămânal am scris o povestire, pe unele dintre ele le-am le-am uitat, iar pe altele le-am strecurat în volumele recente, în „Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot”, publicat anul trecut, și în „Depravatul din Gorgani", pe care abia l-am trimis la tipar. Pe unele le-am rescris, le-am modificat. Dar sunt și destule nou-nouțe, scrise special, în aceeași linie epică, în aceeași idee.
Am păstrat în toate un lucru pe care l-am câștigat în anii aceștia, aici, în interiorul blogului, alături de voi: încrederea într-un univers rezistent - lumea fanariotă din mintea mea.
Iar în miezul ei se află cartierul Gorgani, întins de la Cișmigiu spre Cotroceni (deja povestit în romanul „Homeric”).
În teritoriul ăsta trăia pe vremuri un bărbat căruia i se dusese vestea pentru petrecerile destrăbălate care aveau loc în casa lui. Era un tip cool și plin de farmece, marghiol și nerușinat în multe privințe, elegant și iubitor de finețuri, între care mătasea și parfumurile ocupau un loc important, dar mai ales era pasional și hotărât să trăiască la cote înalte orice întâmplare măruntă, care îl punea în legătură cu o femeie, pentru că, mai presus de orice, era interesat, până la boală, de femei, nu de oricare, ci de cele care împărtășeau aceleași gusturi ca el, în stare să înțeleagă subtilitățile unei întâlniri, jocul fin al cuceritorului de neam bun, cu sânge trecut prin multe generații preocupate de aceleași plăceri, cu un trecut întins dincolo de hotarele vieții lui, respectiv, jucător înnăscut care știa să întindă coarda până vibra, cu acea calitate atât de rară de a schimba vocea unei femei, inoculându-i nu doar dorința care te face să plângi, ci visul dizolvării totale, din care cauză, în fața casei sale din Cartierul Gorgani se adunase un lac făcut din plăceri rafinate, încât târgoveții care poposeau uneori pe mal, pescarii, mahalagiii veniți să-și arunce gunoaiele, înfierbântații amatori de scăldat, în sfârșit, toată omenirea atrasă de baltă simțea de departe că apa asta care își luase numele de Gorgani, ca și mahalaua și tot cartierul, ei bine, balta asta emana fiorii tuturor întâlnirilor din casa Depravatului din Gorgani, „povestind” despre atingerile întâmplătoare de mâini, întodeauna cu urmări epidemice și împreunări înrudite cu moartea, aducând afară din casă căutările tainice, speranțele și exasperările pe care le cunoaște temeinic numai carnea condamnată la așteptare, încât bărbatul ăsta, despre care începusem să povestesc, cu toate precauțiile pe care le luase, trăia public misterele dintr-un budoar pe care îl crezuse numai al lui și prin care se perindaseră, în mod democratic, femei de toate condițiile și din toate categoriile frumuseții atât de perfide, pe care nimeni n-a reușit s-o descrie, femei puternice, capabile să-și ridice fustele în fața unui bărbat care se zice că le cucerea cu o voce, pe care numai adevărații baritoni o pot atinge, legată în profunzimile ei de văile iadului din care venise, și care bărbat își câștigase renumele de mare desfrânat și prinț al plăcerilor interzise, fără să facă efortul pe care îl fac bărbații de rând, ci - recitând versuri.
Pentru acest Depravat vă mulțumesc și vă doresc o săptămână cu întâlniri galante!
