Anul 1816 a fost unul foarte friguros, încât pe la începutul lui noiembrie, Bucureștiul se acoperise de troiene. Pe vremea aia trăia în Cotroceni un mărunt cofetar, vestit pentru dracolinele lui, care erau de fapt coji de lămâie trase în zahăr și vândute în pungi colorate, la vrac, ca să parfumeze gurile mâncătoare de usturoi.
La tejghea stătea Polixenia, un corset atât de strâns, că devenise, din prima zi, punctul principal de atracție al micii cofetării. Mai ales pentru băiatul de prăvălie, care, printre rafturi, îi arunca priviri îndrăznețe, ciugulind din când în când crusta poleită a prunelor ori susanul de pe covrigi.
În ziua Sfinților Mihail și Gavril, peste București s-a abătut o eclipsă de Soare. Fața orașului s-a schimbat, învăluită, mai întâi în trâmbe fumurii, apoi în negura nopții. Și odată cu întunericul, s-a lăsat un moment de tăcere, ca după prăbușirea unui turn. O clipă scurtă. Apoi, câinii Cotrocenilor, care erau pe vremea aia sprințari și plini de fală, și-au înălțat glasurile până la cer, ascuțite, indignate sau de-a dreptul războinice.
Polixenia continua să se sprijine de tejghea, cuprinsă mai mult de curiozitate, decât de teamă, când o mână hotărâtă i s-a înfipt în talie și-o inimă străină a-nceput să bată lângă inima ei. Din lăzile de răchită se ridica miros de vanilie, iar pe ușa, care începea să se deschidă, intra perfid gerul lunii noiembrie. Polixenia a simțit pentru prima oară căldura unui piept de bărbat, în timp ce prin crăpătura ușii se strecura lumina verde a noului Soare.
Când prăvălia s-a luminat de-a binelea, cofetarul, care alergase cu sufletul la gură, de frică să nu-i fure cineva marfa, a rămas împietrit în mijlocul încăperii. Pe rafturile înalte, se proiecta măreț bustul unei femei care nu mai avea nicio legătură cu Polixenia. O șuviță de păr castaniu aluneca fără grabă între țâțele albe.
Până seara, toată mahalaua a știut că Polixenia și-a pierdut corsetul în timpul eclipsei. Și cum fapta făcea vâlvă, a doua zi a fost la curent tot Bucureștiul. Unii, din cartierele mai flecare, cum era pe-atunci zona de la Sf Gheorghe până la Colțea, au început să vorbească despre mâna alunecoasă a unui vârcolac mâncător de stele. Iar alții, în special cei de pe la Hanul lui Șerban Vodă, aduceau argumente științifice, jurând că în timpul eclipselor multă lume rămăsese fără haine ori fără pantofi.
Pe la Crăciun, cofetăria a primit firmă nouă. Pe scândura de brad, Marcu Zugravu a scris cu litere roșii: „La corsetul rupt”, iar în decurs de câțiva ani, prăvălia s-a transformat în birtul „Fără țoale”.
Dar amintirea eclipsei din 8 noiembrie 1816 s-a păstrat cel mai bine în memoria Polixeniei. Ea n-a putut să uite niciodată autoritatea acelor mâini, crescute de sub genele Soarelui. De-a lungul timpului, rochia sfâșiată de la guler în jos a fost păstrată cu grijă de copiii Polixeniei, care au venerat-o ca pe singura moștenire. Ei au povestit mai departe urmașilor despre cea mai lungă eclipsă de Soare, în timpul căreia săriseră nasturii hainelor, se prăbușiseră gardurile, căzuseră acoperișurile caselor și se sfâșiase rochia bunicii lor. De câte ori avea loc o eclipsă, printre urmașii Polixeniei trecea o înfiorare electrică. Toți erau încredințați că nicio altă eclipsă nu se putea compara cu cea din 1816.
Rochia, cu piepții rupți, a trecut din generație în generație, mâncată de molii, încolțită de mucegaiuri subtile, pătată de trecerea anilor, până când a ajuns doar un petec, într-o pungă de plastic, pe care cineva a scris cu litere îngrijite: „Scăpată din Eclipsă, la anul 1816”. Iar relicva a fost încredințată altor mâini care au dus-o la Muzeul Suțu, unde mai zace și astăzi pe fundul unei lăzi vechi, fără numele Polixeniei.
Totuși, pe 4 ianuarie, 2011, când Bucureștiul a fost din nou martorul unei eclipse de Soare, un domn firav, ieșit în zăpada care acoperise Bucureștiul de nici două ore, a oftat, oprit lângă porțile ninse ale unei clădiri, căci își adusese aminte un nume străvechi.
Prin lumina cenușie o studentă se grăbea către școală, dar bătrânul domn, fără să țină cont de graba ei, i-a așezat bastonul în drum și i-a spus:
− A mai fost tot așa o eclipsă ca asta, acum două sute de ani, când Cotroceniul, pe atunci un sat prăpădit, a fost măturat de vântul aspru al unor aripi: hainele oamenilor s-au rupt înfierbântate, părul femeilor s-a despletit revoltat, câinilor li s-au înnodat limbile, iar biserica mică, din curtea Mânăstirii Cotroceni, a crăpat în mai multe locuri!
Și pentru că studenta, înfricoșată nu atât de cuvintele necunoscutului, cât de întunericul care începuse să se lase peste oraș, a dat să treacă peste bastonul care o oprise în drum, bărbatul a ridicat vocea, până la statuia Leului care străjuiește intrarea în Cotroceni:
− Astea nu sunt povești, domnișoară! Sunt memoriile Polixeniei, scrise de Margareta, adnotate de Tudorică, tipărite de nenea Voicu, traduse în limba franceză de Lulu Păcescu, readaptate în românește de Bibi Herlea, copiate în secret de maiorul Liviu Plătică și, în cele din urmă, uitate bine de generațiile mai tinere, care se grăbesc spre școală chiar și pe timp de eclipsă! Cine crezi dumneata că e nebun să vină la cursuri pe întunericul ăsta?
Și cum deja peste București se lăsase negura, studenta și-a deschis mobilul și, în liniștea rafinată a bulevardului Iuliu Maniu, s-a auzit un glas tânăr și senzual:
− N-o să-ți vină să crezi! M-a prins eclipsa cu un moș nebun, la două sute de metri de facultate! Îmi bag picioarele în el de București, plin de idioți!
