Haine somptuoase, gulere de samur, vestuțe îmblănite, dar mai ales căciuli, de toate felurile, genul ișlic globular din pielicică de astrahan, ori comănac, de jder, căciulă de vulpe, cu fund bombat, de postav, fesuri de blană, căptușite cu mătase, garnituri de mâță siberiană - bune de împodobit gulere, poale și manșete - și multe altele făcea Negoiță, bărbat tânăr, cu prăvălie la Hanul cu Tei, în fața căreia flutura zilnic câte un guler ori câte o hăinuță mai ieftină.
Iar prăvălia era și casă, cu multe hangarale în fundul curții, inclusiv un atelier în care Negoiță croia hainele, ajutat de 3 calfe și cinci ucenici. Deasupra atelierului era mansarda de tihnă, unde blănarul urca periodic, să conceapă modele, să fumeze o pipă, să ia la măsea un vinișor bun. Dar mai avea o plăcere: cititul.
Cartea lui preferată era „Alexandria”, care înfățișa nemaipomenitele victorii ale Machedonului, care au făcut ca numele lui să fie nemuritor. Era atât de legat de cartea asta, că uneori mângâia literele, desfătându-se cu desene amănunțite, făcute în culori vii, pe care le regăseai și pe hainele lui Negoiță, mai ales pe vestele de miel alb, pe care îi plăcea să brodeze silueta incomparabilului erou.
Odată i-a dispărut cartea și-a găsit-o cu greu, jos în atelier, sub un maldăr de blănuri, ceea ce era suspect rău. Speriat c-ar putea să rămână fără această bucurie, care era pentru el mai presus decât blănăritul, s-a hotărât s-o protejeze și chemându-și toți angajații, a scris un blestem pe carte, care avea să ajungă până în zilele noastre, câteva rânduri, aș putea spune, nemuritoare ca și eroul: de s-ar întâmpla, scrie el, să fure cineva cartea asta, să fii blestemat de 300 de sfinți, iar dacă o împrumută și-o pierde ori nu vrea s-o înapoieze să fi blestemat să nu-i putrezează trupul după ce moare. Evident, se semnează.
Calfele privesc grav, ucenicii se holbează meditativ. Veți zice că nu e mare scofală să nu putrezești, mai ales că ești mort și nu mai contează. Dar, suntem încă în secolul 18, iar blestemul vizează o persoană creștină: să nu ieși din materia morții, să nu poți să intri în Rai. Să exiști într-o stare mizeră, colcăind de viermi, încleiat în nămol. Cam asta e viziunea. În plus mai era și blestemul celor 300 de ființe sacre, ceea ce cu siguranță te atârna în cui, lângă ușile Iadului.
Între ucenici se afla, însă, un cartezian pur, produs al veacului revoluționar și-al Luminilor. Nu-l citise el pe Voltaire și nici n-avea habar de deismul enciclopediștilor, dar era conectat la spiritul veacului, prin intuiție sau prin nonconformism și atât. Așa c-a înhățat cartea.
Ucenicul nu era cititor, ci voia să-i dea cu tifla blănarului, să-i provoace pe cei 300 de sfinți, în fine să arate lumii că până și o carte atât de păzită putea fi furată.
Și ce putea să facă ucenicul după aceea? O ascunde sub pat, în cotlonul pe care îl ocupa într-o anexă a grajdului, potrivindu-și un rânjet numai bun pentru blănar, care deja sculase în picioare tot cartierul.
Cartea e apărată de un blestem spunea blănarul, așa că într-o săptămână, cel mult, va fi găsită, iar hoțul mort.
Ca să-și arate încrederea în blestem a dat și-o petrecere, la care desigur a luat parte și hoțul, din ce în ce mai sigur pe el.
15 ani, o mare încredere în sine și o carte furată sub pat. Aceasta este povestea ucenicului necititor.
Dar două nopți mai târziu, pe încrederea lui se așează un vierme. Cartea începe să geamă, să ofteze și să foșnească, iar ucenicul se sperie. E noapte, toată casa e cufundată în beznă. Cu toată groaza, ucenicul deschide cartea, iar dintre file ies niște ființe minuscule, duhuri de fum.
Fuge din casă, însă paznicii cărții sunt pe urmele lui. În fine, aleargă, iese din curte și o ia spre Dâmbovița, sperând să se purifice în apele ei.
Noaptea ucenicului e un iad, iar a doua zi nu e în stare să tragă acul prin blana de capră.
Vin apoi niște zile mai bune și prinde curaj, dar într-o seară, când tocmai terminaseră munca, atelierul blănarului se umple de lăcuste albastre. E speriat, se urcă pe pervazul ferestrei, face scene, speriindu-i pe toți, încât lumea înțelege că e ceva putred în viața ucenicului hoț .
Noaptea e și mai rău. Nu vă mai spun ce visează. Viața lui e un coșmar fără capăt, așa că se hotărăște să înapoieze cartea furată.
Dar e prea târziu, blestemul a ajuns la final.
Într-o dimineață ucenicul e găsit în mijlocul curții, mort, cu cartea în brațe.
Lumea e uluită, tot orașul vuiește. Cartea e așezată în poartă, ca s-o vadă oricine, iar ucenicul e aruncat la marginea cimitirului, ca să împrăștie mirosul lui de hoț blestemat.
Cărțile încep să fie ocolite de hoți, iar blestemele scrise pe ele se rafinează. Nu există carte pe care stăpânul să nu fi consemnat o amenințare.
Puțini știu însă blănarul chiar era omul unei singure cărți, cum se zice. El voia să se asigure că nimeni nu-i va lua cartea, așa că a pus ochii pe ucenic, pe care îl considera un nemernic. I-a lăsat cartea la îndemână, l-a momit am putea spune, iar când aceasta a dispărut, a început să strecoare în mâncarea nefericitului câte un praf de amanita, câte o semincioară de cânepă. Dar ce mai contează un ucenic, sacrificat pe altarul culturii! E importantă aici doar dragostea pentru cărți, mai precis pentru o singură carte, al cărui personaj incredibil a trăit cu adevărat.
