Prima lor întâlnire se leagă de un valet și de o gloată nebună.
În timp ce numele lui de botez fusese deja plasat unui sârb, căutat pentru câteva crime, fostul Ioanis și-a continuat drumul, fără să înțeleagă proporțiile adevărate ale dramei prin care trecea. Apropierea de București îi dădea un tremurat de pisoi.
La poarta orașului sclipea Dâmbovița, asaltată de bivoli. În sfârșit ajunsese la pod! Acel pod despre care știa tot Imperiul că-ți putea schimba situația. Cântecul Incomparabilului Selim îi bubui în urechi. Peste râu străluceau casele, ca niște mărgele de os, iar între el și orașul visat se întindea, exact ca-n cântec, un drum podit cu stejar.
Mult timp se numise Podul lui Șerban-Vodă. De altfel, cele mai multe locuri din București poartă numele acestui prinț, care a lăsat în urmă nu doar fapte de laudă, ci și faima de om care te putea pironi de perete, c-o singură aruncătură de ochi. Se spune c-ar fi avut darul hipnozei. Din acest motiv poate, chiar și astăzi o stradă îi mai poartă numele, aceeași care în vremea despre care vorbim era principalul drum de intrare în oraș.
Soarele ardea de amiază, așa încât fostul Ioanis își deschise umbrela și se așeză confortabil, punându-și în ordine fiecare dorință. Era emoționat de intrarea în orașul visat. În primul rând, voia să ajungă faimos, iar acest gând îl acapară cu totul, încât nu văzu nici căruțele acoperite cu papură, nici coviltirele de stofă, nu-i atraseră atenția nici caleștile luxoase, nici trăsuricile vieneze, care treceau în viteză spre hanurile ridicate de curând, lângă ruinele vechii Curți Domnești a lui Brâncoveanu. În urechi îi răsuna doar cântecul lui Selim.
Avea ochii deschiși și timpanele încordate, când întreaga mișcare fu lovită de-un urlet.
În iureșul de roți, pe acest pod cu viață intensă, din mulțimea de fesuri, bulucite spre Hanul Roșu, răbufni vocea unei femei. Era un glas atât de înalt, încât chiar de la primul icnet făcu să se reverse gloata de pe toate străzile dimprejur. Strigase ceva, un cuvânt scurt, ca o salvă de tun. Pentru o secundă, toată mișcarea se opri pe o distanță de 10 străzi. Ioanis își încleștă degetele pe mânerul umbrelei, apoi observă că în marginea podului stătea înfiptă o acvilă de tablă vopsită. Prin aripile ei răsfirate trecu din nou urletul înfundat. Femeia ridicase brațul spre pod :
— Leun! Uite-l pe nemernicul de Leun!
Niște călăreți înalți, nemișcați ca popicele, se apropiau alene, iar pe lângă ei se scurgea în viteză mulțimea, cu ochii ațintiți către pod. Ioanis însuși se simți ispitit să-l caute din privire pe acel Leun, dar, până să-și dea seama încotro să se uite, se trezi luat pe sus, trecut peste brațele unor bărbați și apoi rostogolit până-n marginea râului.
— Puneți mâna pe Leun! strigă femeia, cu vocea ei atât de puternică, încât se ridica peste toată ciorovăiala de glasuri.
N-avea să uite niciodată primele clipe în care a părăsit sacul. În nări i se zvârcoleau suspinele zarzărilor și-ale frunzelor prăfuite.
Dus pe sus, devenise un fel de pachet, așezat într-un paner strâmt. Apoi l-a izbit mirosul de pâine fierbinte, altul decât în Cățol, căci la București pâinea se frământă cu struguri, ceea ce-o face mai parfumată ca perele de Bergamo. Acest parfum, ca și vânzoleala din jur i-au adus în minte instantaneu fața încrezătoare a lui Mustafa și zâmbetul sceptic al învățătorului Okimon. În iureșul general, trecut din mână în mână, tăcea speriat. Uitase de sine, de dorințe și chiar și de buzunarele în care își ascunsese puținii bani.
Dealul Mitropoliei i s-a părut infinit. Nu știa unde merge, de ce e dus, mai întâi cărat de niște mâini binevoitoare, apoi îmbrâncit, forțat să alerge și chiar luat din când în când de câte-o subțioară, în urletele acelei femei pe care, chiar dacă n-o vedea, o bănuia pe-aproape, după glasul care continua să-l strige și să-l bălăcărească. Nu doar ea, ci întreaga mulțime din jur îl credea un anume Leun, care îi dezamăgise pe toți, luând-o la picior hoțește, într-o noapte de mai.
În curtea Mitropoliei nu era nimeni. Bolțile păreau zidite în zăpezi. Totul era alb, de la cărămida văruită a curții până la clădirile așezate de jur împrejur. Împins spre scări, de unde vedea toată curtea, își îndreptă umerii. Pe lângă el se învârtea un bărbat zâmbăreț, un popă, încălțat cu pantofi de postav, punctați încă pe alocuri de săpunul care conturase tiparul. Câțiva strigau după el. Ignorându-i, își făcu loc prin mulțime și intră cu aceeași viteză discretă într-o altă clădire.
Ioanis nu îndrăzni să se miște. În față se vedea biserica, iar în spatele ei clopotnița, cu zidul crăpat, probabil de la cutremur. Abia după ce apăru potcapul unui popă bătrân, gălăgia se transformă într-un murmur.
— Este Leun, Sfinția Ta, ridică vocea aceeași femeie, devenită un fel de căpitan al revoltei și pe care acum o vedea, în sfârșit - o pitică, înfășurată în trei rânduri de fuste, în ciuda căldurii care te pârjolea. Peste frunte avea legat un batic alb, care-i cădea până la sprâncene, încă și mai accentuate din cauza pălăriei de pai, a cărei capotă, făcută burduf, se legăna la orice mișcare. Era atât de autoritară, încât chiar și preotul cel bătrân, pe care îl chema Filaret, se uita la ea ca un mânz.
Când pronunță din nou numele fatal al acelui Leun, toate fețele se răsuciră spre el, cu foșnet de carte. În clipa de liniște, încurajat de zâmbetul binevoitor al lui Filaret, se auzi, în fine, pentru prima oară și glasul lui, un glas venit parcă printre niște trestii uscate, nesigur și vinovat, susținând monosilabic că nu este Leun, fără să apuce să spună că nici măcar nu auzise vreodată de el.
Ioanis era gata să plângă, în ciuda efortului care îi îngusta nările. Ținea încă umbrela în mână ca pe o ramură ofilită. Acuzațiile continuară să curgă: „Și-a dat jos mustățile ca să nu-l recunoaștem!". „Nu și hainele nemțești, Luminate Filaret!"
Toți ochii, inclusiv ai lui, erau deja lipiți de hainele pe care acești bucureșteni ignoranți le considerau nemțești, cu toate că fuseseră croite la Stambul, dintr-o pereche de șalvari vechi. Indignarea îi uscă instantaneu lacrima care era gata să pice.
Protosinghelul Filaret, învestit în perioada aceea și cu treburile cancelariei episcopale, nu păru interesat de aspectul hainelor lui, ci îl întrebă cine este și ce căuta în oraș, iar ca să-l asigure de bunăvoința lui, îl îndemnă în grecește să vorbească fără ocolișuri și griji.
În timp ce-și căuta actul scris de hoțul din Giurgiu, femeia cu pălărie, care începuse totul, continua să-l acuze, aducând aminte cum strigaseră logofeții domnești prin toate răscrucile, descriind hainele verzi ale fugarului, ceea ce-i făcu și pe ceilalți să-și amintească de vesta strâmtă și de pantalonii cam scurți.
Ignoră învinuirile și întinse hârtia scrisă de vameș. Ochii lui Filaret îl încredințară că nu punea mare preț pe ce zicea lumea.
— Aici nu scrie despre niciun Leun, ci doar despre un anume Ion, informă Filaret, ale cărui ultime cuvinte se loviră ca de un gard.
Revoltații nu voiau să știe ce scria într-o simplă carte de vamă, după ce recunoscuseră fața acelui ticălos, în stare să-și pună fes peste pleata nemțească.
— Ce obraz gros trebuie să ai, ca să te-ntorci la București! De ce-ai mai venit, vere Leun? Nu-ți era bine pe-acolo?
Cel care vorbise era foarte tânăr și avea un fes incredibil de mic, așezat direct peste țeasta rasă recent. Tonul batjocoritor și mai ales cuvintele, de o claritate plăcută, îl îndemnau să răspundă, dar cum nu era Leun, se gândi să nu-l bage în seamă. Totuși, ochii îi rămaseră în acel loc, în timp ce gloata, care nici măcar nu i se mai părea numeroasă, continua să vocifereze mai liniștit. Băiatul cu fesul lui mic era cu un cap mai înalt decât restul. Și pe când făcea constatarea această, în exact acel moment, devenit pentru el un fel de hotar, pe când fesul mic al năltărogului se legăna în aburii verii, iar glasurile nemulțumite continuau să rostească numele lui Leun, în acea frântură de timp, trăită pe treptele unei clădiri albe, ochii Maiorcăi îi intrară în creier.
Aceasta a fost întâlnirea.
Într-o gloată nu contează decât două, maximum trei fețe. Restul face parte din terci. Fața țâșnită din grămada cețoasă era una dintre acestea.
Ceea ce o făcea diferită erau ochii, care păreau așezați în cochilii, din cauza arcadelor sidefii, în contrast total cu pielea aproape neagră, iar această lumină, adăpostită la umbra sprâncenelor, o scotea imediat din masa de oameni. Chiar era de mirare că n-o remarcase de la bun început. Iar pe lângă ochi, mai era părul, împărțit în zeci de șuvițe, fiecare înfășurată în fâșii colorate de pânză. O parte dintre ele se ridicau până în creștet, iar restul, cele mai multe, coborau pe după urechi ca panglicile unei geamale.
Maiorca privea drept spre el, așteptându-l să spună ceva.
Deși nu avusese intenția, încălzit pe neașteptate nu doar de părul multicolor, ci și de gândurile mărețe, care îl aduseseră până la București, a spus mai mult pentru ea:
— Am venit la Nikos Mavros, care este stăpân peste voi toți și frate cu prietenul negustorului Mustafa!
O clipă se lăsă liniștea, iar peste capetele mulțimii pluti un balon de săpun. Dincolo de turbanele colorate, se vedea drumul până la pod, unde căruța din care coborâse nu cu mult timp în urmă încă mai aștepta, încărcată cu sacii de orz. Pe drumul alb urcau acei călăreți înalți și incredibil de drepți, ca niște lumânări de botez. În timpul acesta, în care măsura distanța pe care o parcursese împotriva voinței lui, ochii i se loviră de ochii Maiorcăi, devenită singura ființă pentru care merita să vorbească. Și n-a fost o ciocnire imaginară, ci una care a cuprins imediat întreaga mișcare.
Mai întâi s-a auzit o bubuitură din burta pământului, apoi, peste curtea Mitropoliei a năvălit în rafale un râs duduitor și total, izbindu-l cu putere în tâmple. Gloata râdea în hohote mari.
Era neînsemnat, făcut ghem sub explozia care cuprinsese totul, ca, la numai o clipă după aceea, să devină bulion încălzit, un șuvoi, o baltă, o parte infimă din acea mulțime hăhăitoare. Cu toate că nu cunoștea motivul exaltării din care făcea și el parte, Ioanis, devenit Leun între timp, s-a simțit luat de val și, înainte să analizeze ce se-ntâmplase, râdea și el, cu două șiruri de lacrimi.
Hohotele din curtea Mitropoliei, s-au revărsat pe străzi, încremenind mai multe capete alarmate. Numele lui Leun a plutit un ceas peste Dâmbovița, izbit de ape, ecoul lui a trecut pe la porți, pe sub poduri, zăpăcind coroanele duzilor, ca pe la Biserica Sf. Gheorghe să dispară cu totul, lucru care era perfect normal, întrucât Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă - orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul.
(Manuscrisul fanariot)
