Pe strada Paris, la nr-ul 18, exista un magazin de încălțăminte, pe la anul 1924. Putai să afli despre el de prin ziarele vremii, unde apăreau deseori reclame. Proprietarul magazinului era Jean, un tip destul de tânăr la vremea aia, fiul unui negustor cu magazin de unelte agricole, în strada Colțea. Magazinul bărtânului se numea La soare și își avusese apogeul înainte de război. După 1915 nu știu dacă mai exista, în tot cazul familia Aritonovici se lăsase în seama fiului, Jean.
Acesta și-a început ascensiunea printr-o afacere cu încălțămite, colectată de pe la manufacturile armenilor din București, întregindu-și colecția nu după mult și cu piese nemțești, aduse de prin noile teritorii, din Ardeal. Și pentru că nu era chiar bogat, el însuși transporta marfa, cu o camionetă, cumpărată la mâna a doua, mai ales că-i și plăce să conducă.
Dar, chiar și-așa, magazinul mergea în pierdere. Nu avea vad și nici reclamele din ziare, unde tot anunța promoții, nu i-au adus satisfacția financiară pe care o visase.
Prin urmare, dintr-un text publicat în Monitorul oficial, aflăm că o încălțase rău de tot, pe la anul 1933, lovit de criză și de alte dureri.
Aflăm că era citat la tribunal, inculpat de înșelăciune. Din patronul care plătea reclame și făcea reduceri de sărbători nu mai rămăsese nimic. Tot aici scrie că e șofer și escroc. Nu are adresă, domiciliul său e necunoscut. Înțelegem că prăvălia din strada Paris își trăise istoria într-un spațiu închiriat.
Nu poți să nu te întrebi ce se întâmplase cu el.
Jean era om destoinic și cu vise mărețe, însă timpurile, ca toate timpurile, nu erau pentru visele lui. În afară de asta, Jean avea și-o pasiune pentru pantofi, aproape dăunătoare. Poate n-ar fi contat, dacă n-ar fi fost și o filozofie în spatele ei. Mereu fusese de părere că picioarele unui om îți arată cine este el cu adevărat. Chiar din școală îi plăcea să studieze pantofii, mai întâi pe-ai profesorilor, care se fâțâiau prin fața tablei, cel mai adesea pantofi trainci, cu talpă de talpă, uneori luați pe viață. Dar chiar și-așa vedea bine că unii se umflau în margine, alții îți arătau un bot amărât și julit cu perseverență. Existau pantofi scorojiți, pantofi moi, îmbibați în creme ori înămoliți cu șomoiogul de păcură. Vedea pantofi lustruiți, de-ți făceai freza în ei, cu șireturile care păreau neatinse, dar care îți arătau bine, prin limba răsfrântă peste pantof, ce oameni prudenți și meschini îi stăpâneau.
Jean întârzia mult pe stradă, holbându-se la pantofi. Uneori rezema câte un zid, cu mâinile în buzunare, și rumega informația care îl asalta.
Nu-l interesau pantofii femeilor. Doar încălțămintea bărbătească era de privit. Femeile nu erau pentru el caractere viabile. În povestea lui n-aveau ce să caute. Doar bărbații meritau să joace un rol.
Îi plăceau în special pantofii acoperiți cu ghetre de marochin sau, și mai bine, de catifea. Mai ales pantofii lăcuiți, de un negru care îi amintea geamurile din timpul războiului, căptușite cu hârtie de camuflaj. Iar între ei, erau și niște pantofi decoltați pe călcâi, tiviți fin ori ștanțați, care îl făceau să viseze. Ura pantofii cu riduri, pantofii unor labe ridicate pe vârfuri. Filozofia lui se deovedise exactă: de cîte ori avusese de-a face cu pantofii tăiați de-un șanț larg, știuse bine că purtătorii lor erau oameni nehotărți, care te duc cu vorba și nu se alege nimic din afacerile cu ei.
Mai erau și pantofii scâlciați, care deși desemnau adeseori bărbați de încredere, știa foarte bine că te vor compromite și nu meritau. Pantofii solizi, gen ghete, cu vârful bombat îți aduceau pe cap un om inflexibil.
Și mai avea o slăbiciune, pentru pantofii deschiși la culoare, făcuți pentru aventurieri și generoși, bărbați cărora nu le păsa de durata unui pantof, ci de fericirea pe care ți-o dă un lucru plăcut.
În fine, avea multe idei, care justifică alegerea lui, de a se face negustor de pantofi. Dar a dat fliment, a început marea criză, iar lui nu-i rămăsese decât mașina și-așa își câștiga traiul, cărând pentru alții una și alta.
Totul s-a făcut praf într-o zi de noiembrie, când îți îngheța nasul din cauza gerului, care în acel an chiar a fost aspru. Jean făcea rost de mărfuri la mâna a doua, mai ales păsări, burdufuri cu pene, motorină la bidoane de tablă și multe altele, pe care nu le mai găseai în Obor, dar pe care el le aducea din sate, de la distanțe ceva mai mari, cum putea.
În acea zi de toamnă a intrat cu un sac de mălai în locuința cuiva. Omul i-a dat o parte din bani, dar marfa costa mai mult. A rămas în antreu și-a așteptat să-i fie adus restul. Lângă cuier se aflau niște pantofi, care păreau noi. Erau bej, cu găurele de mărimi diferite, iar șireturile aveau un șarm special, fiind albe, ceva mai late și mătăsoase. Dintr-un ochi și-a dat seama că pantofii erau chiar numărul lui și nu s-a putut abține. I-a înșfăcat, dar cum nu primise banii pentru mălai a luat și sacul, iar într-un minut deja gonea pe Calea Moșilor, fără un plan.
Stăpânul pantofilor nu l-a considerat hoț. Nici măcar nu știm dacă a făcut legătura între Jean și pantofi. Ci l-a reclamat ca escroc, din care motiv fost citat la tribunal.
Dar nu avea domiciliu, nu era de găsit. Multe luni a fost căutat.
Jean a călătorit mult în iarna aia, iar prin vară și-a plimbat pantofii pe străzile din Odesa, unde a făcut și-o fotografie, păstrată până în zilele noastre.
