text apărut în vol. Cel mai mult și mai mult, ed Arthur, 2017
În vremuri vechi, dar nu foarte îndepărtate, trăia un înger pe nume Florel. Nu coborâse de multă vreme în lume și nu era prea încântat de misiunea pe care o primise, căci avea în grijă un zmeu nesuferit. Din acest motiv, nu plutea deasupra ocrotitului său cu toată dragostea, ci mai mult așa, din datorie. S-a întâmplat ca într-o zi, bietul zmeu să rămână fără o ureche. Florel își vedea de treaba lui, pierdut în vise, iar un prinț cutezător a coborât în Valea Zmeilor și din una-n alta, harști, a și tăiat cu sabia urechea nefericitului zmeu.
Poate că bunul Dumnezeu l-ar fi iertat pe înger, pentru delăsarea sa. Dar Sfânta Vineri nici n-a vrut să audă. Ea, care ocrotește toate lighioanele pământului, a socotit că îngerul Florel merita să fie pedepsit. Așa că i-a luat aripile lui de înger, transformându-l pe loc într-un spiriduș:
— Ai să fii atât de rău că nimeni n-o să te mai iubească! l-a amenințat Sfânta. Apoi înmuindu-se i-a mai spus: dar îți las o cale - să găsești măcar unul dintre cele trei lucruri care sunt pe lume numai pentru tine!
Florel a căzut din cer pe iarba înrourată și a simțit imediat cum crește în sufletul lui buruiana înveninată a disperării. Din ființa nepăsătoare care era, fostul înger a devenit un spiriduș cu față împietrită și ochi răscolitori. Doar mintea i-a rămas lipită de pâcla dulce a viselor lui.
*
Aceste întâmplări s-au petrecut pe vremea principelui Mavrocordat, când cetatea Bucureștiului se pregătea de marea sărbătoare a Sfinților Petru și Pavel. Oamenii mișunau grăbiți pe străzi, cărând în spate coșuri cu cireșe, în timp ce trăsurile, împodobite cu ghirlande de răsură, erau pregătite pentru distracțiile care urmau să cuprindă în curând întreaga cetate. Iar printre ei, pulsa și sufletul zbuciumat al unei fetițe, pe nume Zinica.
Nu împlinise încă 8 ani. Era fata unui mic negustor de mărgele. Nu mai avea mamă, nu avea frați și nici alte rude. De dimineața până seara, cutreiera maidanele din spatele casei lor, făcându-și vise pe care părintele ei nici măcar nu le bănuia. Zinica voia să știe tainele lumii. Își dorea să călătorească în ținuturi fermecate și se gândea, în secret, că într-o zi o să fie mai presus de orișicare om. Iar tărâmul tuturor promisiunilor începea din marginea orașului, unde era casa unei vestite vrăjitoare, pe nume Tranca.
Pentru că tot era zi de sărbătoare, iar tatăl ei stătea până târziu să-și vândă mărgelele, Zinica a luat-o pe drumul bineștiut, de cum s-a-nălțat soarele.
Casa vrăjitoarei se ridica pe malul Bălții Albe și, cu toate că era încă zi plină, lumina părea suptă de acoperișul cenușiu, ca o movilă de scrum.
*
Fetița se apropie de ușa casei, hotărâtă ca de data asta să atingă bila aurie care spânzura de un lănțug. Dar când fu suficient de aproape, în burta globului galben se deschiseră pe neașteptate doi ochi, care păreau adevărați. Zinica se trase înapoi speriată, apoi, se uită în toate părțile, să se asigure că n-o vede nimeni. Locul era pustiu, iar cea mai apropiată casă era așa de departe, că părea un bob de mazăre. Cei doi ochi o priveau cu bunăvoință. Își potrivi rochița vărgată, care-i dădea un aer destul de serios, apoi atinse din nou bila de aur, din miezul căreia o priveau ochii jucăuși. Cum atinse metalul rece, din străfundul casei se auzi imediat un râs gros. Ușa neagră strălucea, netedă ca o limbă. De sub acoperiș năvăliră valuri subțiri de fum, iar un glas, care i se păru prietenos, spuse:
— Vino mai târziu, fetița mea!
Dar Zinica nu avea niciun chef să plece, mai ales că un gând o lovise drept în creier: dacă vrăjitoarea nu era acasă? O luă încet pe lângă zidul alb, pipăindu-l ca și cum ar fi fost din joacă. Era un zid normal, fără capcane. Ajungând în dreptul unei ferestre, scoase din buzunarul rochiei un briceag și încercă giurgiuveaua. Fereastra se deschise singură, ca și cum o mână nevăzută ar fi împins-o dinăuntru. Se uită iarăși în jur și, după ce-și trecu degetele prin părul ciufulit, se prinse cu amândouă mâinile de pervazul ferestrei și din câteva mișcări fu în casă.
Pe când pășea cu prudență printre două cufere prăfuite, o mână de fum alburiu se desprinse alene de pe tavan și strânse încet fereastra pe care tocmai intrase.
*
În vremea asta, Tranca ieșea din desimea pădurii, bucuroasă ca în zi de sărbătoare. Ea fusese toată dimineața plecată, rătăcise prin Valea Gaițelor, unde știa că-și fac veacul licuricii, piticii de smarald ori, mai rar, spiridușii. Voia să-și înnoiască zestrea ei de vrăji și avusese noroc. Pe când răscolea iarba cu vârful cârjei, din înaltul coroanelor de stejar căzuse, chiar la picioarele ei, un spiriduș proaspăt, ca o cireașă. Era fostul înger Florel, devenit dintr-o dată un spiriduș acru, pe nume Iuli.
Tranca îl luă iute în podul palmei, fericită peste măsură, pentru că un spiriduș era atât de greu de prins că nici nu se mai gândise de ani buni la vreunul. Or, Iuli, fiind proaspăt aruncat din leagănul Raiului, încă zăpăcit de schimbare, nu știa pe ce lume se află.
Vrăjitoarea profită de situație și scoase din fundul traistei un ou proaspăt, pe care îl pusese acolo pentru orice eventualitate. Căci un ou este ca o cheie care se potrivește la multe vrăji. Din sămânța lui se pot plăsmui zâne mici ori se poate deschide poarta nevăzută spre castelul din miezul pământului, unde sunt adunate toate minunile vrăjitorești.
Tranca sparse coaja oului cu un piron de mărgean și dădu drumul spiridușului în gelatina cețoasă. Apoi bolborosi de trei ori ex silenda fies servulus, cu ochii pe spărtura mică. Într-o clipă, oul se închise, fără să mai rămână vreo urmă din micul orificiu, iar Tranca îl privi cu buzele strânse și ochii arzători. Avea în mână o comoară, care însă trebuia vândută repede, căci, din câte știa ea, un ou cu spiriduș aduce noroc la început, în primele săptămâni, după care pune stăpânire pe sufletul stăpânului său și-l distruge fără milă. Prin urmare, se grăbi spre casă, perindând prin minte cumpărătorii posibili.
*
Zinica, uluită de lucrurile numeroase pe care le găsise în casa vrăjitoarei, uitând teama de la-nceput, răscolea un cufăr mohorât, tapetat cu pânză mov. Deasupra ei se unduia palma de fum, rotindu-și din când în când degetele lungi, ca niște fuioare. Printre șaluri și casete, se afla și o cutie, care părea din argint, bătută cu ametiste de toate mărimile. Fetița o deschise și spre dezamăgirea ei, înăuntru era o carte. Și cum nu știa să citească, tocmai se gândea s-o lase de-o parte, când mâna coborî ca o ceață și răsfoi cărțoiul pe care Zinica îl sprijinise de marginile cufărului. Deasupra literelor înnodate și aliniate unele sub altele, erau desene colorate, atât de bine făcute, încât fetei i se păru că sunt vii. Mâna de spumă se opri brusc, iar Zinica nu știa unde să se uite mai degrabă: după degetele fantomatice, care se depărtau, ori la imaginea din carte. Desenul reprezenta o sticluță borțoasă, închisă cu un dop în formă de cap de lup. Înăuntru ei se vedeau niște petale pufoase, care păreau să se miște, ca și cum un vânt duios ar fi trecut prin inima lor. Zinica vru să atingă hârtia colorată, când în spatele ei se auzi un glas supărat:
— Cine ești dumneata, coconiță nepoftită?
I se aprinseră urechile, dar nu-și pierdu cumpătul, ci se întoarse s-o privească pe femeia care-i vorbise. Vrăjitoarea o cântări din ochi pe fetița al cărei cap negricios ieșea din rochia dungată, ca dintr-un pachet de cofetărie.
Lăsând cu totul de-o parte situația hoțească în care se afla, Zinica spuse cu voce curgătoare ca mierea:
— Bine te-am găsit sănătoasă, mamă Tranca! Sunt Zinica, fata mărgelarului de la Precupeții Vechi. Am venit la dumneata ca să mă înveți drumurile vieții.
Vrăjitoarea, auzind-o, fu imediat măgulită de felul în care i se adresase, înmuindu-se pe loc. Și atât îi trebui fetiței! Imediat începu să se plângă de mână vrăjită, susținând că aceasta o îndemnase să intre în casă și să caute în cufărul mov.
— Este mâna zânei Razelta, draga mea, zâna care trăiește deasupra norilor, îi spuse ea, în timp ce scotea din traistă oul, în care îl zăvorâse pe sărmanul spiriduș.
Fetița se cuibări într-un scaun îmbrăcat în pânză înflorată, trăgându-și picioarele sub rochița ei verde, cu dungi albe, iar scaunul se foi și el bucuros s-o primească.
— Eu știu multe lucruri, fetița mea, însă nu sunt toate de spus, iar unele chiar este mai bine să nu fie știute de nimeni.
În timp ce Tranca se lăuda cu darurile ei, Zinicăi îi căzuseră ochii pe oul, pus acum într-un castronel de abanos. Coaja i se luminase într-un loc, devenind transparentă ca un sloi de gheață, și pe când voia să-ntrebe ce-i cu oul, în haloul de lumină începu să se zărească fața nefericită al spiridușului Iuli.
— Nu te uita la oul ăla, că nu e pentru tine! o avertiză vrăjitoarea.
— Și de ce n-ar fi? întrebă Zinica, în timp ce continua să-l privească pe micuțul din ou, supărat și neclintit. Era un omuleț cât degetul ei mic, atât de lucios, ca și cum ar fi fost smălțuit din cap până-n picioare, peste hainele foarte elegante. Căci spiridușul era îmbrăcat cu pantaloni până la genunchi și haină scurtă, ca un băiat de curte domnească.
— Vrei să știi ce este? Ei, bine, fetița mea, este un spiriduș tânăr, pe nume Iuli. Peste câteva ore va simți suflul vieții, iar de-aici încolo, răutatea lui va fi fără margini!
Spiridușul Iuli auzi cuvintele vrăjitoarei și-o tristețe mare i se așeză pe suflet.
— Iar dacă cineva, Doamne-ferește, va sparge oul ăsta, va fi vai de capul lui, mai spuse vrăjitoarea.
— De ce?
— Pentru că spiridușii sunt nerecunoscători!
Lui Iuli, cuvintele vrăjitoarei i se păreau prostești și-ar fi vrut din toată inima să n-aibă dreptate.
— Și ca să vezi cum stă treaba, am în pod o viespe care știe tot felul de întâmplări cu spiriduși, mai spuse Tranca și plecă să aducă viespea povestitoare.
De cum dispăru însă, Zinica și-nșfăcă oul, ridicându-l repede în dreptul ochilor. Prin coaja transparentă, spiridușul o privea fără zâmbet.
— Vasăzică, te cheamă Iuli! șopti ea, ținând oul cu doar două degete. Ce-mi dai, dacă te scap de vrăjitoare?
Luând-o pe neașteptate, spiridușul îi răspunse cu voce caldă și sonoră, ca a unui preot:
— Îți îndeplinesc ce-ți dorești cel mai mult și cel mai mult!
Fetița se gândi un timp, apoi întrebă cam de sus:
— Poți să-l îmbogățești pe tatăl meu?
—Bineînțeles, îi răspunse din nou spiridușul, cu aceeași voce convingătoare și măreață.
Zinica luă oul și-l strecură într-unul dintre buzunare și, în timp ce vrăjitoarea continua să vorbească, moșmodindu-se prin pod, fetița se îndreptă glonț spre ușă și-o rupse la fugă.
Iar în urma ei, scaunul cel înflorat oftă din greu.
*
Drumul spre casă fu lung și la capătul lui descoperi cu durere că spărsese oul cel vrăjit. Spiridușul dispăruse fără urmă, iar ea căzu într-o tristețe de smoală.
Către seară, tatăl ei se întoarse foarte vesel, cu o sumă de bunătăți, povestindu-i că avusese cea mai bună zi din viața lui. Zinica se gândi fulgerător la promisiunea spiridușului, apoi ochii îi căzură pe marginea mesei de unde, cu uluire, descoperi că Iuli o fixa cu privirea lui de fier și cu aceeași față sticloasă, ca o mărgică.
— Cred că te-a ajutat spiridușul, dragă tată, spuse ea, îndreptându-și arătătorul spre masă. Însă Iuli se și făcuse nevăzut. Stătea acum rezemat de lampă, foarte curios să asculte vorbele celor doi. Zinica îi povesti tatălui ei tot ceea ce făcuse în ultimele zile, entuziasmată de descoperirea lui Iuli.
— Spiridușii sunt ființe rele și nu trebuie să te încrezi în cuvântul lor, îi spuse negustorul, întristat de aventurile fiicei sale.
Iuli auzi și el cuvintele mărgelarului și-i fu frică să n-aibă dreptate. Își ținuse într-adevăr promisiunea și-i făcuse pe toți oamenii care treceau prin dreptul micii tarabe să cumpere câte ceva. Altădată, pe când era înger, s-ar fi mulțumit să privească din înaltul cerului spre nefericirea muritorilor. Nici într-un caz n-ar fi schimbat pașii lor spre taraba cu mărgele. Dar acum se simțea puternic și îmboldit să schimbe destinele celor doi oameni care se băgaseră în viața lui. Poate că tot ce trăise ca înger nici nu fusese decât un vis.
Ieși din dosul lămpii și-o privi pe fetiță cu noua lui față nemișcată, iar când aceasta întinse mâna să-l ia în palmă, se umflă ca un balon, și se sparse aproape de ochii ei, speriind-o de moarte.
*
În săptămânile care urmară, Zinica se întâlni adesea cu spiridușul care se arătă foarte prietenos. Într-o după-amiază se cuibări în pliurile gulerului dantelat al rochiței ei și hoinăriră fără grijă spre casa Trancăi. Iuli se simțea bine și era aproape fericit să facă toate lucrurile pe care fetița i le cerea.
De cum zăriră acoperișul casei, Zinica îi spuse spiridușului:
— Uite, aici stă vrăjitoarea care te-a închis în oul de sticlă.
—Poate că-ar trebui să vorbesc cu ea, sugeră Iuli, curios s-o vadă pe vrăjitoare.
— De ce? Cum o să te vadă, o să pună din nou laba pe tine, iar pe mine o să mă transforme într-o mâță! Trebuie să scăpăm de vrăjitoare!
— Dar cum? Se întrebă spiridușul, care într-adevăr nu vedea nicio cale.
— Să-i dăm foc! Dacă e în casă o să ardă de vie!
Iuli era nedumerit, dar fetița îl scosese din pliurile de dantelă și îl ținea acum în dreptul ochilor ei, așteptând parcă răspunsul, cu sufletul la gură.
Nu-i venea s-o refuze, mai ales că ea era eliberatoarea lui, așa încât, se răsuci, strecurându-se dintre degetele Zinicăi, și suflă spre casa vrăjitoarei. Flăcările ieșiră brusc, ca o umbrelă care se deschide, lățindu-se pe toată suprafața casei, în timp ce buzduganul auriu din ușă își deschise cu disperare ochii.
— Tu ai făcut asta? Întrebă fetița plină de uimire. Ea doar se gândise. Dar de la gând până la faptă mai era mult.
Casa ardea, iar printre frunzele de foc se lungi mâna de cleștar a zânei Razelta, subțiindu-se până în dreptul spiridușului, care se simți pe loc înfiorat.
*
Negustoria cu mărgele mergea atât de bine, încât Zinica și tatăl ei se mutară într-o casă mai mare, își angajară servitori și-și cumpărară trăsuri. Dar Zinica ducea aceeași viață de hoinăreală, bătând acum mai degrabă străzile și cerându-i spiridușului să-i îndeplinească tot felul de dorințe. Odată se întâlniră cu o caleașcă de la curtea principelui, împodobită cu flori de crin, și trasă de șase armăsari, gătiți și ei cu panglici și clopoței auriți. Iar Zinica, uluită de frumusețea trăsurii, începu să se roage de spiriduș cu cea mai miorlăită voce a ei:
— Hai să luă noi trăsurica asta!
— Cum s-o luăm, se împotrivi Iuli. Nu vezi că în ea e prințesa cu alaiul ei?!
— Și ce dacă! Fă-i pe toți să dispară! Aruncă-i în marginea orașului!
Spiridușul stătu puțin pe gânduri, dar văzând ochii rugători ai Zinicăi, odată ridică degetul spre trăsură, iar caii se opriră în mijlocul străzii. Apoi, fulgerător, Zinica se trezi pe canapeaua moale a caleștii.
În această vreme, tot echipajul privea cu ochi rătăciți tufele din marginea unei păduri în care îi aruncase degetul spiridușului.
Faptele de acest fel se înmulțiră, iar principele Mavrocordat dădu ordin să se-ntărească straja cetății. Nici în ruptul capului nu voia să creadă că ar fi un lucru necurat, așa cum vorbeau târgoveții.
Iuli prinsese gustul aventurilor pe care le născocea Zinica, iar aceasta se distra în fiecare zi pe seama nefericirii celorlalți. Pe unii îi lăsa fără haine în mijlocul străzii, pe alții îi ologea ori le scotea ochii. Zinica era în culmea fericirii să-și vadă semenii chinuindu-se și văicărindu-se. Unii o enervau pentru că erau prea grași. Alții i se păreau îngâmfați ori pe alții îi ura pur și simplu pentru că se bucurau de simpatia generală.
Așa curgeau zilele lor fericite, cu evenimente care îi umpleau sufletul spiridușului și-l făceau să se bucure că scăpase de plictisitoarea stare de înger. Era fericit să vadă că cineva are nevoie de el și că puterile sale îi puteau pune cu botul pe labe chiar și pe cei mai fioroși oameni. El era cel mai tare.
*
Totul merse bine până într-o zi de iulie, când văzură o fetiță cântând prin piața din centrul orașului. Își câștiga pâinea cu balade care rupeau sufletul trecătorilor. Aceștia se opreau în loc și-o ascultau oftând, iar uneori își ștergeau lacrimile de emoție. Chiar mâna zânei Razelta mai cobora uneori spre creștetul copilei.
Micuța cântăreață i se păru Zinicăi nesuferită din prima clipă, așa că-i și porunci spiridușului:
— Fa-o să tacă!
— Dar mie-mi place cum cântă! spuse Iuli, atent la cuvintele cântecului.
— Să-i coși gurița aia cu un fir de ibrișin, să nu mai scoată niciun sunet! M-ai auzit?
Spiridușul continua să asculte cântecul.
— De cine asculți tu aici? se oțărî Zinica, privindu-l pe sub bretonul înfoiat ca un evantai.
Iuli se simți brusc lovit de vinovăție, însă cântecul cel duios îl înmuiase și mai tare. Așa că răspunse cu jumătate de gură:
— Hai să-ascultăm până la capăt, să vedem cum se termină....
Zinica însă, furioasă că spiridușul nu voia să-i facă pe plac, îl apucă pe neașteptate în pumnișor și-l strânse cât putu de tare. Luat prin surprindere, Iuli se sufocă în prima clipă, apoi revenindu-și, țâșni în înaltul cerului, lăsând în urma lui trâmbe de foc. Palma Zinicăi, strânsă cu atâta îndârjire, era acum ca o sticlă. Uluită, fetița își privi mâna care devenise transparentă și greu de folosit. Ignorându-i pe oamenii din jur, care o priveau compătimitori, neînțelegând ce i se-ntâmplase, îl căută pe spiriduș cu ochii sticlind de supărare și spuse:
— De azi încolo va fi vai și-amar de tine, ticălosule! Ești mort, să știi!
Iuli, care se așezase pe streașina unei case din apropiere, o auzi foarte bine și-i crescu o bilă de foc în capul pieptului. Nu știuse până în momentul acela ce greu este să suporți amenințarea cuiva. Mai ales a unei fetițe pe care o putea spulbera cu un singur gând.
*
Zinica se întoarse acasă, făcându-și tot drumul planuri cum să-l pedepsească pe spiriduș, pe care îl considera proprietatea ei. Însă Iuli nu gândea deloc așa: în locul fostei case nu mai era decât o ruină peste care parcă trecuseră câteva sute de ani. Iar acesta n-a fost decât începutul.
În timp ce Zinica îl căuta pe spiriduș peste tot, norocul tatălui ei dispăru fără urmă. Nu mai aveau casă. Nu mai aveau bani. De trăsuri nici vorbă. Iar într-o zi, negustorul fu dus la închisoarea datornicilor, în timp ce Zinica reuși cu greu să fugă din oraș.
Era acum atât de nefericită, că ar fi făcut orice să-l aibă din nou lângă ea pe spiridușul care altădată ar fi scăpat-o de toate necazurile. Iuli însă nici nu se gândea să se întoarcă. El continua să se distreze de unul singur, așa cum îl învățase ea, chinuindu-i pe oamenii care îi ieșeau în cale. Se simțea liber și puternic.
*
Rămasă pe drumuri, Zinica a luat-o spre pădure și încet-încet a ajuns în locul în care fusese casa vrăjitoarei. Acum nu mai era decât un zid ruinat. Zinica, obosită, cu părul nepieptănat și încălțată cu niște pantofiori prăfuiți, se opri o clipă și se întristă, aducându-și aminte cât de ușor făcuse să ardă casa vrăjitoarei. Iar Iuli, care nu era prea departe, îi simți suferința și clătină nemulțumit din căpșorul lui cât un bob de piper. Apoi îi căzură ochii pe un șarpe rubiniu, care lenevea în lumina soarelui, și-l înfășură la repezeală în jurul gâtului firav al Zinicăi. Nedumerit, șarpele îi șficui obrăjelul murdar cu vârful limbii lui subțiri, așezându-se cât putu mai bine.
Speriată și crezând că pedepsea i se trage de la fantoma vrăjitoarei, Zinica începu să plângă sugrumată de șarpele strălucitor, a cărui limbă îi mângâia din când în când fața plină de lacrimi. Ea își aduse aminte cum furase spiridușul, cum spărsese din greșeală oul fermecat, cum se bucurase de prietenia lui și cum apoi Iuli se întorsese împotriva ei. Și, cuprinsă de căință, începu să se roage, ridicându-și în dreptul inimii mânuța de sticlă:
— Iartă-mă, mamă Tranca! Te rog să mă ierți! și-n timp ce Zinica plângea, sugrumată de șarpele ca un fular de sânge, din văzduhul luminat de soarele de iulie, mâna zânei Razelta se lăsă ca un vis, lângă ruinele fostei case, suflând o cărare de cleștar peste Balta Albă. Iar două degete de fum îi făcură semn să se ridice.
Zinica o luă pe cărarea de stele, iar șarpele-și mai slăbi puțin strânsoarea. Nu pentru că i-ar fi cerut-o spiridușul, ci pentru că obosise.
*
După ce-și dădu seama că nu poate să rupă cărarea zidită peste apă, Iuli se mulțumi să sufle în urma fetiței îmbrâncind-o din când în când. I se părea distractiv s-o vadă vânturată din loc în loc, ca pe-o frunză în bătaia ploii.
Zinica privi în spate și-l văzu, în sfârșit. Era doar un punct îndepărtat în aerul spumos, dar gândul că se afla acum la voia lui o înfricoșă de moarte. Nu era decât o biată ființă împiedicată, cu genunchii juliți, cu mâna de sticlă și sugrumată de strânsoarea șarpelui.
Știa că Iuli nu făcea decât ceea ce ea însăși îl învățase, iar acest gând o făcu să se rușineze de dorințele pe care i le împlinise spiridușul. Se simțea atât de vinovată, încât ar fi vrut să întoarcă timpul înapoi și să-i însănătoșească pe toți oamenii pe care îi ologise, le scosese ochii și le făcuse praf viețile. Dar, din nefericire, știa și ea că părerile de rău nu mai repară ceva deja distrus.
Când ajunse la capătul drumului de cristal, Zinica era epuizată, iar în urma ei se-nălțau la cer hohotele de râs ale spiridușului răzbunător.
*
Mai făcu doi pași, dar imediat se opri, căci în față se ridica un zid acoperit de caprifoi. Dintre frunzele răsucite ieșea un inel mare, cât o roată de floarea-soarelui. Spiridușul era acum lângă urechea ei. Zinica ridică mâna sănătoasă și se agăță de cercul de fier, în timp ce Iuli îi spuse cu vocea lui de judecător necruțător:
— Până aici ți-a fost stăpânica mea!
Și când el își luă elan ca să sufle peste Zinica, inelul coborî sub greutatea ei, iar zidul se desfăcu în două, ca un fermoar.
Spiridușul împietri de surpriză, dar și pentru că asupra sufletului său se lăsase mâna vrăjită a zânei Razelta.
În lumea din zid plutea o ceață parfumată care îmblânzea chiar și cea mai mânioasă ființă. Zinica se ridică de pe iarba pe care alunecase și păși printre copaci. Într-un luminiș se vedea o casă mică și albă, rotunjită ca un ou, al cărei acoperiș de sticlă ruginie răspândea o lumină caldă de jur împrejur.
Zinica se apropie gâfâind, din cauza șarpelui care îi strângea gâtul, iar în ușă văzu o femeie cu ochi pătrunzători și luminoși. Aceasta, care era Sfânta Vineri, își aruncă privirea spre mâna sticloasă a copilei și-i făcu semn șarpelui să coboare de la gâtul ei. Rușinat, șarpele alunecă în iarbă și în câteva clipe, fu departe.
Iuli se lăsase pe o frunză de nalbă, cuprins de un subit sentiment de vinovăție.
— Aici e țara celor trei lucrușoare, spuse Sfânta, care pentru fiecare om sunt altele. Mergi și caută-le pe ale tale!
Și cum își termină vorbele se și topi, învăluită în mâna zânei, subțiată ca o ceață de vară.
*
Zinica era încă buimăcită, iar Iuli plutea în ceafa ei, preocupat și el de cuvintele Sfintei Vineri. Fetița o luă încet printre copaci. În zare se vedea o ureche uriașă.
Zinica și Iuli au mers aproape o zi până când au ajuns în fața acelei clădiri care arăta ca o ureche de cauciuc, vișinie. Câteva trepte, străjuite de leandri, urcau spre urechea moale și legănată de adierea zânei Razelta, a cărei prezență cețoasă se simțea pretutindeni. Zinica urcă în văgăuna urechii și după ce trecu printr-un scurt coridor, alunecă la iuțeală, ca pe-un tobogan, până într-o sală luminată de candelabre, din care țâșneau ploi de stele. Încăperea era înțesată cu mii de obiecte, așezate în grămezi, pe jos, pe măsuțe aurite și pe etajere palmate.
*
Zinica și spiridușul erau amândoi curioși să știe ce se află acolo. De aceea, câteva ceasuri au cercetat obiectele: cutiuțe muzicale, păpuși mecanice, inele ale căror pietre se aprindeau la atingere, bile în miezul cărora trăiau ființe miniaturale, ceasuri vorbitoare și ochi, în irisul cărora se vedeau oameni și orașe necunoscute.
Era o cameră în care să-ți petreci tot restul vieții. Zinica ar fi rămas aici mult și bine, dacă n-ar fi fost tatăl ei, pe care îl lăsase în închisoare.
Aceasta era țara celor trei lucrușoare. Iar fiecare om avea unele anume. Ea însăși le avea pe-ale ei și nu știa care sunt acelea.
— Nu cumva știi care sunt cele trei lucrușoare ale mele? Îl întrebă ea pe Iuli. Dar acesta nu-i răspunse. Se cuibărise în adâncitura unei pietre de chihlimbar, din inima căreia se auzea o muzică îndepărtată, încuiată cu o mie de lacăte. El continua să se afle în acea stare de amorțeală în care îl ținea puterea zânei Razelta, preocupat el însuși de cele trei lucruri ale lui, de care nu avea habar.
Fetița ridică o oglindă micuță, înrămată în argint dantelat. Vru să se privească, dar în apele ei apăru o altă față, câinoasă și încrâncenată, de pe vremea în care Zinica avea cele mai crude dorințe. Ea azvârli oglinjoara și-și puse pe deget un inel, din piatra căruia se desfăcu o gură, care chicoti strident și batjocoritor. Rând pe rând, încercă să afle care ar fi cele trei lucrușoare ale ei, iar după câteva ceasuri își dădu seama că nu exista niciun mod în care ar fi putut să le afle.
Iar ceasurile începură să curgă și îi era din ce în ce mai rău. Mâna cea bună îi amorțise de căutare.
*
Stătea stoarsă, cu spatele rezemat de-o grămăjoară de lucruri, privind în gol, pe sub bretonul ei smotocit. Apoi, își dădu seama că pe marginea etajerei din față se afla un obiect familiar, o sticluță pântecoasă, astupată cu un dop poros, modelat ca un cap de lup. Înșfăcă în grabă șipul, în care se foiau două petale diafane.
— Sticluța asta era desenată în cartea vrăjitoarei, își spuse ea, în timp ce Iuli se simți cutremurat de o amintire veche. Zinica scoase dopul sticlei și din ea se ridicară plutind cele două petale albe, ca două aripi de libelulă. Ele alunecară lent, pe măsură ce în cameră pătrundea o melodie care părea slobozită din toate colțurile lumii. Aripioarele de nea se apropiară de spiriduș, lipindu-se magnetic de spatele lui arcuit. Iar în clipa aceea întreaga înfățișare a lumii se schimbă pe neașteptate.
*
Zinica se trezi în marginea Bălții Albe, de unde se vedea casa vrăjitoarei, intactă, ca și cum n-ar fi trecut prin foc. Deasupra cetății plutea un aer sărbătoresc, iar spiridușul nu se vedea nicăieri. Își cercetă mâna, care era din nou sănătoasă, apoi o luă la fugă spre vechea ei casă și de departe își văzu tatăl plecând la lucru. Pe străzi coborau oamenii, cu mari coșuri de cireșe, căci era iarăși ziua Sfinților Petru și Pavel. Timpul fusese dat înapoi.
După ce se convinse că totul era real, Zinica se simți atât de ușurată, încât uită într-o clipă răutatea ei din trecut. Doar un gândăcel țepos i se rostogolea uneori prin inimă, când îi răsărea în minte o întrebare cleioasă: care or fi fost celelalte două lucrușoare ale ei, pe care nu reușise să le găsească? Ca și cum viața și odată cu ea și căutarea i-ar fi fost încheiate. Nicio clipă nu se gândea că există mulți oameni care trăiesc doar cu unul dintre darurile lăsate de Dumnezeu, iar că alții nu-l găsesc nici pe acela, adormiți de dorințele lor trecătoare. Zinica însă era încredințată că ratase două lucrușoare esențiale, la care continua să se gândească.
Din când în când privea casa vrăjitoarei din acoperișul căreia curgeau degetele nesfârșite ale zânei Razelta, și-o vedea pe Tranca ieșind din umbra pădurii, dar nu mai avea nici un chef să afle misterele ei vrăjitorești. Nici de Iuli nu-i era dor. Sau așa își închipuia el, care în acest timp plutea alb și înaripat, străjuind dorințele Zinicăi, fără efort. Nu pentru c-ar fi fost înger. Nici nu-și mai aducea aminte legănarea sa îngerească. Ci pentru că era un spiriduș, toropit într-un somn de mătase.
