Doina
Ruști

Lizoanca oferă o experiență narativă intensă, șocantă și insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică și forță interioară o putea oferi.

Lizoanca - Un roman cu extraordinare calități literare.

Chiar și cele mai mici detalii sunt veridice în romanul Lizoanca  

Doina Ruști, după părerea mea, e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.

(La decernarea Premiului Ion Creangă al Academiei Române)

Lizoanca - O poveste admirabil scrisă.

Doina Ruști, cu o desfășurare gradată a poveștii, prelungește durerea și groaza până la limite nebănuite, aducând la suprafață cauzele. A reușit să scrie despre acea parte întunecată și chiar invizibilă a societății, punându-i sub semnul întrebării multe dintre elementele esențiale.

Lizoanca - un roman ca Ciuma lui Camus.

Lizoanca este o "cutremuratoare carte scrisă într-un stil rafinat si nuanțat".

Doina Ruști este o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiție.

În ceea ce privește valoarea literară a romanului Lizoanca..., cred că este unul dintre cele mai remarcabile din literatura actuală. Inteligența narativă, fluiditatea acțiunii, expresivitatea mereu surprinzătoare a textului, concizia, pregnanța personajelor, precizia gesturilor caracterizante în interiorul unui episod și felul cum fiecare scurt capitol se înscrie în întreg - sunt mărci ale romancierului care are o disponibilitate de mijloace ce ar putea face ca și viitoarele sale romane, după Fantoma din moară și Lizoanca să devină evenimente literare importante.

Există încă un plan al scriiturii, care face rezistentă construcția ficțională: Doina Ruști nu spune doar o poveste la timpul prezent. Pentru fiecare personaj există o anamnesis, o plasare a personajelor mature în contextul vîrstei lor de 11 ani.

'De la debutul în proză cuvântul cel mai des întrebuințat în legătură cu romanele ei este vigoare."

"Cu Petrache Notaru ne aflăm în prim mit de întemeiere, ba chiar într-un soi de cosmogonie a păcatului: dacă la baza oricărei societăți umane stă tabuul incestului, această lume în care s-a născut și Lizoanca s-a întemeiat tocmai pe răsturnarea acestui tabu, sub protecția confuză a unor divinități difuze."

Doina Ruști scrie un roman cu bătaie mai lungă decât s-ar crede la o lectură pripită: un roman despre Rău. Banalitatea întâmplărilor și a personajelor din Lizoanca la 11 ani are legătură cu o așa-numită „banalitate a Răului”.

Lizoanca "e de un realism puternic, solid, construită cu acel condei sigur de sine"

Lizoanca la 11 ani impresionează prin caleidoscopul destinelor, prin personajele colorate și pitorești, tragice sau grotești și cucerește prin autenticitate, căci nu se sfiește să caute în faptul divers sâmburele ficțiunii, să-l hrănească până rodește.

Lizoanca oferă cititorului o perspectiva asupra satului românesc actual, punând probleme legate de drepturile omului și de politicile de imigrare în Uniunea Europeană.

Lizoanca - “un maraton de povești triste, cu personaje din lumea satului contemporan, creionate cu forță și măiestrie. Stilul Doinei Ruști convinge cititorul de talentul incontestabil al scriiturii sale."

Consider că romanul a fost scris într-un stil perfect, ușor de citit și înțeles, te face să fii trup și suflet alături de personaje, să te bucuri și să te enervezi alături de ele…și la final să privești retrospectiv asupra vieții tale:

Eu ce făceam la 11 ani?

Lizoanca a devenit clar unul dintre personajele mele preferate.

The novel “When Lizoanca was eleven” describes an eleven year old girl’s childhood, Eliza Nițǎ, known as Lizoanca. The story focuses on the girl’s life as a prostitute and as one reads on contexts that led to Lizoanca being a prostitute are revealed. Thus Lizoanca abandons her parents because they treat her violently and she tries to find a father figure in one of her friends. The girl then takes on family behaviors while lacking a role model that she can take after. Sexually, Lizoanca is latent. The novel illustrates Lizoanca’s relationships with the people around her, as well as a series of predominately affective transfers and projections.

Doina Ruști cultivă o proză înrădăcinată puternic în cruzimile lumii reale, cu intrigă captivantă, cu o puternică disponibilitate narativă, dialogală, discursivă, menită să reconstituie imaginea unei lumi răscolite. Violenţa în familie, alcoolismul, provocările marginalilor, modul suburban de viaţă atrag ca într-un malaxor deopotrivă maturi și copii.

Este Lizoanca la 11 ani o carte feministă? Nu ne ferim să spunem da. Nu prin prisma sexului naratorului, ci prin determinismul asociat nu doar scânteii care a generat scrierea acestui roman, ci și întregii desfășurări literare, de la primul cuvânt, până la forma integrală a volumului. Acest copil traumatizat ar fi avut cu totul alt parcurs existenţial, chiar în condiţii de sărăcie și neglijare extremă, dacă nu ar fi fost vorba de o fetiţă. Lizoanca este doar un exemplu din cele nenumărate, de victime ale „condiţiei feminine.

Doina Ruști își expune cu deplină sinceritate și claritate crezul său artistic, în Mesajul subliminal în comunicarea actuală.

Romanul are putere de seducţie și, fără îndoială, un scop moral și purificator. Lizoanca la 11 ani ne descoperă o prozatoare plină de vervă, promotoare a unui stil direct, programatic debarasat de „stil", dar capabil să impresioneze prin tehnica fără greș a contrucţiei de scene și imagini memorabile.

Lizoanca e un roman care te zdrobește.

Doare rău cartea asta pentru că e foarte reală. Mi-a amintit ca narațiune și ca joc psihologic de romanele lui Rebreanu (chiar și de Ion). Scriitoarea își știe bine personajele, le descrie prin intermediul amintirilor și faptelor și nu le numește trăsăturile de caracter pe care le vezi și tu până să-ți dai seama dacă a făcut-o sau nu. Scrie foarte bine Doina Ruști, iar acest roman absolut tulburător trebuie să rămână bine înscris în literatura română. It’s all nice and games până dai de o carte care te ia de guler și te trântește cu gura de asfalt.

Am ocolit-o multă vreme pe Doina Ruști fără să am un motiv. Unele cărți le-am cumpărat, pe altele le-am primit. Uneori am împrumutat de la bibliotecă și le-am dus înapoi necitite. Pur și simplu nu știam cu ce să încep așa încât să nu compromit întâlnirea cu una dintre cele apreciate scriitoare din România. „Lizoanca” am ales-o mai mult la întâmplare. Am luat-o cu mine într-un weekend în care estimam că nu prea o să citesc. Dar am început-o și asta a fost tot ce am avut nevoie, pentru că n-am mai putut să o las din mână.

Lizoanca e o carte tristă, dură. Inițial, am citit-o cu setea dată de curiozitate. Apoi, pentru că m-am atașat de Lizoanca, mi-a fost teribil de milă de ea. E o carte must-read din punctul meu de vedere, simți în fiecare capitol că ești într-o Românie în care nu există educație sexuală, în care părinții cred că rezolvă totul cu bătaia și în care din generație în generație lucrurile nu se îndreaptă spre bine.

M-a șocat puțin detașarea cu care e scrisă cartea, dar cred că tocmai asta o face o lectură atât de necesară - nu-ți spune ce e rău, ci îți arată, pur și simplu.

Cu siguranță asta nu e ultima mea întâlnire cu Doina Ruști.

Viața Lizoancei nu poate să nu zdruncine un om normal, răul care i se face, răul de care are parte este strigător la cer, este evident și imposibil de scuzat. În această carte nu îți vine să plângi, nu îți vine să te înduioșezi, îți vine să mori de indignare, să urli de furie, îți vine să izbești cu oamenii de pământ ori să razi comunități de pe fața pământului.

Cartea mi-a plăcut foarte mult și am apreciat că nu stigmatizează una sau alta dintre tipologiile evidente, ci a reușit să sublinieze în toată urâțenia ei cadrul general prezent în societate.

O carte faină.

O carte despre copilărie în lipsa copilăriei, despre o lume coborâtă parcă de dincolo de păcatul primordial, o carte despre umbrele din oameni și lumina de dincolo de ele, o carte despre speranță, viață și drumuri noi către necunoscut și supraviețuire.

Vă propun un roman cutremurător ca reflecție asupra acestei zile și a însemnătății ei. Reeditarea ca prim roman din seria de autor Doina Ruști a cutremurătorului "Lizoanca la 11 ani" nu este întâmplătoare. Cred că este un fel de semnal de alarmă că, în timp, deși interiorizăm aparent astfel de povești, deși ne răvășesc, nu reacționăm nici pe departe nici cât, și nici cum trebuie și nu am învățat suficient cum să ne protejăm copiii/copilele, femeile (mai mult sau mai puțin tinere) de tot abuzul acesta perpetuat transgenerațional.

Evident, după cum narațiunea viguroasă dezvăluie - calm, impertinent aproape, într-un ritm dozat necruțător - societatea noastră știe să reacționeze aproape previzibil doar într-un singur fel: nepotrivit. Nu protejând identitatea micuței (la 11 ani, oricât de pubescentă, oricât de dezvoltată ar fi o copilă, este totuși un copil, un suflet și o conștiință în formare, nu un adult! Un copil nu e vinovat de abuzurile pe care le suferă!), nicidecum încercând să limităm expunerea la traumă, nicidecum cu măsuri restorative etc. Nici acum, la a treia editare a romanului, la a treia rundă de lecturi pe care le fac asupra acestui text cutremurător, nici acum nu reacționăm altfel decât în modul sordid previzibil, grotesc ca acele picturi flamande pline de tronies: întâi, se răspândește mediatic știrea că o fetiță a umplut un sat de sifilis; apoi, se întind păstos, copios, aproape lubric, detaliile poveștii. Cinic, tocmai în aceste momente jurnaliștii găsesc de cuviință să arate că au învățat corespunzător întrebările ce ghidează investigația: cine, ce, unde, cum, cât și de ce... Copilul, familia, satul, toți cei implicați sunt vânați concupiscent de camera de filmat. Se dezbate, sunt chemați psihologi la TV, se filmează în secțiile de dermato-venerice ale spitalelor, se caută toate personajele implicate și, între timp, nimeni nu se gândește la fetiță, dar toți îi exploatează imaginea (dacă nu cumva, fiind dintre cei care au tratat-o drept Lolită a viselor dezmățate, se ascund acum de carele TV pentru că, nu-i așa, e rușinos să fii expus public pentru acte de intimitate cu un minor... și mai e și faptă penală...).

Vocea narativă se plimbă calm, necruțător, ca o cameră de filmat care înregistrează din off.... fără comentarii: obiectivitatea necruțătoare ce aduce aproape a impertinență („ia să vă văd acum...”) dezgolește sub ochii cititorului toate scenele. Fiecare faptă e pusă în lumina limpede a lumii și ce bine că lipsesc comentariile - e suficient spațiu emoțional de reflecție, încât să îți dai seama cât de necinistit, dureros, îngrozitor și înjositor este să expui un prunc publicului în acest fel.

Augmentativul numelui, Lizoanca, aduce o notă peiorativă în țesătura faptelor, mărind sub lupa narativă grozăvia situației; dincolo de nume și de un comportament ursuz, neîncrezător în adulți, cinic, aproape lipsit de vreo emoție autentică (într-atât feluritele și numeroasele fețe ale abuzului abrutizează sufletul pruncei), e doar o fetiță care oglindește, pas cu pas, tot ceea ce comportamentul adulților și al altor copii la fel de abrutizați a sădit în sufletul ei.

Răul are rădăcini adânci în poveste - Doina Ruști le dezvăluie fără milă, pas cu pas, la fel cum dai la o parte pansamente infectate de pe o rană socială purulentă. Lizoanca nu e decât, în expresia argheziană, mănunchiul de negi poetic ieșit la lumină dintr-o lungă istorie a traumelor emoționale și fizice într-o lume sufletește ciuntă... În spatele ei, în poveste, ca și cum rănile ar fi avut tot timpul din lume să se așeze straturi-straturi, se află toate istoriile abuzive din familia ei: o mamă veșnic bătută, o bunică violată la rândul ei în repetate rânduri și apoi silită să recurgă la o „monedă de schimb” veche de când lumea pentru a putea să își crească singură, fără soț, copilul rezultat dintr-un viol petrecut la adolescență. Comunitatea nu oferă sprijin. Comunitatea întoarce oportun privirea, când astfel de fapte au loc și inoportun privirea atunci când ar trebui să sprijine o mamă singură... E o violență emoțională străveche, aici, în sprijinul refuzat, în stigmatizarea unei tinere nemăritate, cu copil... Pantofii roșii ai bunicii, cei sclipitori ai Lizoancăi țes, ca motiv literar, istoria unei genealogii feminine, mereu marcate de abuz și de nepăsarea celor din jur. Cruzimea societății e demascată picătură cu picătură, cu multă grijă, astfel încât elementele incriminatoare țes o grozavă piramidă... mereu femeia e de vină, aproape biblic, în acest roman. Sunt aici tablouri de un cinism desăvârșit: o prezență feminină atrăgătoare nu e niciodată în siguranță; o frăgezime tinerească e mereu monedă de schimb pentru camionagii lubrici și comercianți interesați de marfă; un polițist care ar trebui să vegheze la moralitatea comunității este implicat tocmai în astfel de acte de ultraj la adresa moravurilor, iar un primar care ar trebui să asigure un context social echitabil întregii comunități lasă însărcinată o adolescentă și, apoi, o bate și o alungă. O genealogie a răului, a minciunii, a complicității la urâțenia lumii se țese în povestea acestei fetițe - și nu doar a ei; finalul poveștii subliniază, în fond, universalitatea subiectului. Concluzia amară este că o femeie rămâne, de la cea mai fragedă vârstă, expusă viciului, riscului de a fi abuzată, traumelor. Iată o altă adevărată față a relației societății noastre cu ideea de feminitate. Oare e nefiresc că, în felul acesta al meu, în care simt doar perspectiva tradițională asupra rolului meu de gen nu îmi convine, iar tot restul merge cum ar trebui, mă simt o minoritate? Nu reușesc să mă bucur de ziua aceasta de 8 Martie și nici nu îmi plac nici petrecerile strict feminine (nu mai iau parte la ele, de mulți ani, găsesc cum să mă eschivez), pentru că simt un soi de impostură - mi se pare că mă număr printre norocoase, or undeva, lăuntric, e în mine crezul că nu ar trebui să simt asta, ci că ar trebui să simt că această zi e ca oricare alta, nu ca un hiat într-o curgere a unui discurs public în care încap cu ușurință statistici despre mame adolescente, despre copile abuzate, despre femei plătite inegal cu bărbații, despre „dubla” normă de muncă feminină, despre bullying și body-shaming și abuz de imagine, despre feminitate deformată prin lentilele aparatului foto digital și discursuri ultraortodoxe sau refuzuri de a recunoaște că o femeie are voie, la fel ca un bărbat, să facă fix ce vrea cu viața și cu corpul ei (inclusiv avort, dacă asta crede și poate duce emoțional). Aștept ziua egalității de tratament, iar atunci nu va mai fi nevoie să spunem La mulți ani de 8 Martie.

8 martie, 2024

Lizoanca la 11 ani este o radiografie a lumii si a mentalitatii rurale, o carte care te socheaza, te bulverseaza, care te face sa plângi, să zâmbesti (amar, ce-i drept!), să te revolti, să crezi, să speri, să-ti doresti ca totul să fie altfel. La final, am plâns cu un ochi si am râs cu celalalt, bucurându-ma de nota optimist din final (am preferat epilog 2).