Mai târziu a descoperit adevărata capacitate de manipulare pe care o are imaginea. Un timp a muncit la un program anex la Jumpy, care modifica povestea sub impulsul emoțional al cuvintelor ori al fotografiilor. Pronumele reflexiv, atributele pronominale, orice secvență lingvistică prin care era indicată relația dintre obiect și acțiune, mai ales adjectivele, unele dintre ele, ori verbele de simțire, situate la persoana I, au devenit indicatori printr-un fel de pădure narativă. Întâlnirea cu aceste figuri ale comunicării devia povestea în nexus, fișierul din care Jumpy alegea varianta epică, uneori decorul și, cel mai adesea, mesajul.
În toamna lui 2000, Albert a creat și un fel de bancă a culorilor. Cel mai mult a lucrat la propria imagine, de care era în general nemulțumit. Și‑a luat o cameră digitală, și‑a făcut sute de fotografii. A mers chiar la fotograf. În cele din urmă a ales o imagine care i se părea că îl reprezintă, a prelucrat‑o, a ascuns‑o într‑un mesager „mutilat” și i‑a dat drumul spre Troia. Mesajul a intrat cu Netscape, ca unul al cărui atașament tocmai a fost șters de server. Apoi Albert și‑a creat un pod temporar prin care a stabilit legătura cu Jumpy și a dat drumul imaginii sale. Ea urma să se afișeze rar, la intervale stabile de timp și să dispară instantaneu. Când femeia necunoscută deschidea computerul, înainte de a se desena desktopul, apărea și dispărea fugitiv figura lui Albert. Insesizabil, de fapt.
(Doina Ruști - Omulețul roșu)
