Fiecare profesor, indiferent de valoarea lui, se poate lăuda cu elevii pe care i-a învățat carte și care nu l-au uitat. E un sentiment mișcător pentru un dascăl să-și vadă foștii discipoli ajunși oameni care cred încă în valorile pe care le-au împărțit cândva. Asta îl recompenseză, într-un fel. Cine-a fost cu adevărat profesor cunoaște sensurile alambicate ale devotamentului față de viitor. Nu spun față de elev, ci față de ceea ce va deveni el. În diminețile aburoase de toamnă, glasul profesorului, acel glas inconfundabil, încălzit de o ceașcă de ceai sau cafea, ieșit dintr-un ghem de emoții și de speranțe, glasul dascălului, care este dascăl, nu se uită nicicând. Să-ți venerezi profesorul care te-a învățat este un fapt intrat în istorie și decis moral. În ciuda acestei evidențe, o dată la o sută de generații, apare și câte un elev ucigaș. Un fel de Pavel Andronache din „Fantoma din moară”. Un tip neguros și nemulțumit, gata să ardă cărțile învățătorului său.
Și să nu credeți c-ar fi vorba despre o negație intelectuală. Elevul ucigaș este un tip mediocru. N-a excelat niciodată, n-a reuști să se ridice la nivelul colegilor lui. În ciuda eforturilor sisifice, n-a putut să iasă din nota 6, - oh, da, cea mai perfidă dintre note! Spre deosebire de 5, care e nota clemenței, ori de 7, care te pune într-un fel de echilibru școlar, 6-le are valoarea unei parafe consolatoare, pusă peste un creier stagnat.
Știu, notele nu sunt nici absolute și nici sănătoase (despre asta o să vorbim altădată), dar trebuie s-o luați metaforic, pentru că aici este vorba despre acea neputința a omului de-a ieși din găoace, o situație prin care trece cam oricine, căci viața este făcută din salturi, din momente în care poti să ridici în sfârșit bariera și să faci acele fapte la care până atunci doar visaseși.
În cazul elevului ucigaș, frâna vine dintr-o dorință stăruitoare - mai mult un viciu, de a ieși cu orice preț nu dintre propriile limite, ci dincolo de orice limită omenească, exact ca Părintele Serghei al lui Tolstoi, dacă vă mai aduceți aminte.
Poate cu timpul, acest elev ucigaș și-ar fi găsit drumul, dacă profesorul, în marele lui entuziasm pedagogic, n-ar fi încercat să repare ceea ce Dumnezeu statornicise deja.
Înnegurat și otrăvit, elevul ucigaș și-a făcut un fel de misiune războinică din ponegrirea profesorului. Nu pentru c-ar avea o reală nemulțumire legată de valoarea lui, ci pentru că acel dacăl a încercat să-l scoată din mediocritate. Dacă l-ar fi lăsat acolo, dacă l-ar fi ignorat, probabil că elevul despre care vorbim n-ar fi ajuns ucigaș.
Într-un fel, metafizic, profesorul este responsabil pentru crima comisă: s-a străduit prea mult, iar acestă strădanie a lăsat să se vadă și puțin din compasiunea pe care o resimțea, poate din părerea de rău că nu putea să scoată mai mult din elevul său modest și supărat rău pe înzestrarea lui atât de săracă.
Pentru acest Pavel înnegurat, profesorul și-a pierdut ore și ore. A stat lângă el și l-a corconit, i-a fost alături în cele mai grele clipe: la examene, ba chiar și mai târziu, când și-a dat doctoratul, căci se știe, cu cât un om are mai puține calități intelectuale, cu atât are nevoie mai mult de titluri, diplome și recompense în public. În fine, profesorul despre care vorbim i-a fost alături tristului său discipol, când și-a publicat prima carte, una exact la fel ca și tezele din școală, cu o introducere amplă, după care nu mai urmează nimic.
Iar în ciuda tuturor acestor eforturi, dascălul, ca un servitor de pe vremuri, devotat și fericit în devotamentul lui, a fost pur și simplu ucis. Mai ceva ca-n Ionesco! Elevul, care n-a putut să iasă dintre parantezele lui existențiale, și-a înțeles în fine menirea. Nu pentru c-ar fi fost vreun Brutus, Doamne Ferește! Ci pur și simplu pentru că n-a suportat ideea că cineva îi cunoștea limita foarte bine.
Profesorul era martorul mediocrității sale. Îi știa neputințele, amintindu-i de prea multe dintre eșecurile lui, mai noi sau mai vechi.
Toate acestea trebuie să fi existat, chiar dacă nu atât de amănunțit, și în mintea unui elev de pe vremuri, care s-a hotărât să-și omoare profesorul. Povestea este relatată în Istoria Școalelor a lui V. A Urechia.
Era anul 1782 - vă imaginați: plin de culori și de parfumul cuptoarelor.
Elevul înnegurat a ieșit de la Sf. Sava, cam pe unde este Universitatea de azi, îmbrăcat cu un anteriu nou-nouț, fălindu-se cu un fes purpuriu. Era indignat, era negru de fapt pentru că dascălului său îi făcea zile fripte, punându-l să învețe pe de rost aoristul, cu toată paradigma verbală, într-o limbă care pe atunci încă nu murise, dar care în zilele noastre a ajuns un cadavru, încă citat, cu venerație, ce e drept, pentru că nu e om care să nu se fălească puțintel cu un cuvânt rămas de la vechii greci. Anthropos, agapé, uneori chiar paideos sunt ca un fel de relicve purtate cu pioșenie în buzunarele de la piept.
Dar elevul cu fes țipător nu știa ce-avea să urmeze, el ura pur și simplu aoristul și s-a hotărât să scape de el.
Pe atunci, băcăniile vindeau otravă, mai ales săricică pentru șoareci, iar elevul a cumpărat o cantitate suficientă pentru a scăpa de loghiotatos - cum i se spunea profesorului de greacă.
În pauză a pus pe pupitru un platou cu prăjiturele, care ajungeau pentru toată lumea și câteva separat pe o farfurie de porțelan, adusă special pentru dascăl.
Dar așa cum se întâmplă adeseori, din greșeală, prăjiturica otrăvită a fost mâncată de altcineva. Prietenul și colegul de bancă al ucigașului a murit chiar în timp ce se preda aoristul.
Bucureștiul l-a plâns în demență. Târgoveții au povestit muți ani după aceea despre trista soartă a acestui învățăcel, mort pe nedrept.
Elevul ucigaș și-a regretat faptele, la Căldărușani, unde a rămas pentru totdeauna, surghiunit și supus unei reeducări riguroase. Cât despre profesor, trebuie spus că și-a pierdut pasiunea didactică, alături de drama lui rămânând pentru totdeauna lipit micul fes al unui elev, căruia nu i-a plăcut gramatica greacă.
În Adevărul
