Ieșeancă prin studiile liceale și universitare, ce rol credeți ca a avut Iașul în devenirea scriitoarei Doina Ruști?
Am trăit 8 ani la Iași, anii școlilor. Partea cea mai bună a vieții mele s-a dus în Dulcele Târg. Aici am citit cărțile care m-au format și tot aici am învățat prudența. Pentru mine Iașiul a fost un fel de teritoriu al marilor descoperiri, ca în acele jocuri de aventură & quest, ale anilor ʼ90. Eram singură într-un oraș pe care îl descopeream cu teamă și în care număram zilele până la vacanță, când plecam la Comoșteni. Pentru mine Iașiul a fost ca acele pensioane de pe vremuri, un spațiu auster, exclusiv al școlii. Aici am scris proză scurtă, foarte la modă pe-atunci, pe care o citeam prin tot felul de grupuri, cel mai select fiind cel din jurul poetului Mihai Ursachi. Frecventam studioul de poezie al lui Noemi Bomher, cel mai snob cerc al momentului. Bineînțeles, eram nelipsită de la cercul de Comparată, al profesorului Constantinescu și petreceam ore pe la revista „Dialog”, coordonată de Al. Călinescu, unde încercam să învăț să dactilografiez. La Iași am organizat prima revoltă, pe scările din fața Universității. În luna mai mă întâlneam cu timișorenii sau cu studenții de la Cluj, veniți la Colocviile Eminescu. În revista acestui eveniment anual am și publicat pentru prima oară, lucru fără importanță pentru mine, care-aveam fumuri de prozatoare. Restul nu conta. De Iași mă leagă florile de castan din Pușkin, Conservatorul, unde aveam prieteni mulți, și Biblioteca Fundațiilor. Mă văd într-o zi de toamnă copiind cu viteză Așa grăit-a Zarathustra, o ediție din 1929, desigur interzisă, pentru care obținusem, după multe luni, drept de lectură, la sală, pentru o zi. Două lucruri nu le-am putut face la Iași: să visez și să mă îndrăgostesc de un localnic. De-abia după ce ajungeam acasă, în camera mea, lângă fereastra în care băteau smochinii, aveam, în fine, acele vise care mi-au dat forța să scriu, mă refer la visele nopții, întotdeauna epice, ample, cu o anumită doză de ironie.
Afirmați în fascinantul Manuscris fanariot că „În istoria românilor există un singur motiv de mândrie: Bucureștiul, acest oraș cu numele ca o haită de câini”. Cum vedeți Iașul?
Dulce și perfid, ca o linguriță de dulceață, așezată cu delicatețe pe farfuria de cristal. Toate instinctele îți spun să nu te atingi de ea, dar cu toate astea faci pasul, întinzi mâna, iar dacă ai gustat, îți trebuie după aceea ani și ani ca să înțelegi rafinamentul otrăvii.
Știu că sunteți în plin turneu de promovare a celui mai recent roman publicat, *Homeric (Polirom, 2019), care completează seria romanelor balcanice, începută cu Manuscrisul fanariot (Polirom, 2015) și continuată cuMâța Vinerii *(Polirom, 2017). De unde titlul Homeric și ce poate fi devoalat din subiectul acestui roman „al pasiunilor damnate și al farmecelor fatale” (Paul Cernat)?
Homeric este un roman despre nume. Mai precis despre numele autorului. Tocmai de aceea și face trimitere la unul dintre cele mai controversate nume ale literaturii. A fost sau n-a fost Homer? A existat sau este doar un mit? A fost un orb, izolat de lume? Sau este acesta portretul generic al oricărui creator de poveste? De la aceste întrebări a pornit romanul, fără să mă las dusă de valurile epatării, căci Homericnarează o poveste de dragoste, din cartierul Gorgani, începută pe timp de criză, când Bucureștiul era bântuit de-o stafie înaltă, și sfârșită în miezul vieții mele cotidiene.
