Să fii credincios unei idei, fidel unei promisiuni, loial unui om. Ca și cum ar mai aprecia cineva lucrurile astea, cam maladive, înrudite cu fanatismul, care, chiar dacă într-o formă ușoară, poate degenera în dependență, poate naște hărțuieli și alte alea! Plus că nici nu este apreciat un om fidel, așa după cum o dovedești un basm, cules de Tudor Pamfile, prin secolul al 19-lea.
Zamfir a rămas în memoria celorlalți, prin faptul că, încă din primii ani de viață era însoțit de o pasăre neagră. Oriunde s-ar fi dus, ori de câte ori ar fi încercat s-o izgonească, pasărea era nedezlipită de el. Nu era o specie cunoscută. Deși semăna destul de bine cu o stăncuță, era mult mai mică și mai zburiltă, iar ciocul îi era de un alb ireal. Pentru că nu s-a gândit nimeni să-i facă portretul, postez aici o pasăre desenată pe la 1500 în Historia animalium a lui Gesner, desigur, din memorie, din povestirile marinarilor ori după alte desene, scrijelite pe câte-o scândură, cum se întâmpla pe atunci.
În mod curent, pasărea neagră e socotită piază-rea, deși eu zic că e cam nedrept. Totuși, basmul acesta insistă pe această idee.
Respectiv, Zamfir era un om foarte ghinionist. Orice ar fi încercat să facă - se alegea praful! El era acel om pe care este imposibil să nu-l fi văzut măcar o dată în viață, genul care se împiedică la fiecare pas, își pierde bagajele sau muncește de dimineața până seara, însă rămâne neplătit, dintr-o eroare contabilă.
La început, oamenii au vrut să-l ajute, dar cu timpul s-au obișnuit cu el așa cum era - un sărăntoc, căruia toate îi ieșeau prost. Și asta, numai pentru că o pasăre neagră se așezase pe umărul lui. Oriunde s-ar fi dus, îi fâlfâia pe umăr o aripa neagră.
Nici măcar fratele lui nu putea să-l ajute, pentru că i se părea în zadar. Zamfir era doar o siluetă zdrențuită, care aluneca zilnic prin fața caselor, o marionetă nelipsită din scenă, dar fără vreun rol important. El era purtătorul unei păsări sinistre, de la care i se trăgea totul. Iar acest ghem de pene cănite era imposibil de alungat. Păsăruica smolită nu putea fi atinsă: nimeni nu reușise să pună mâna pe ea.
Uneori zbura pe lângă urechile lui Zamfir, iar alteori i se odihnea fără grijă pe umăr sau pe creștetul capului. Dacă cineva încerca să-i trimită în viteză vreo piatră, pasărea asta, adormită, se ferea cu o uimitoare viteză.
Într-o zi, pe Zamfir l-a prins ploaia în pădure, o ploaie rece de toamnă, care i-a pătruns până-n oase. S-a adăpostit lângă trunchiul unui copac și văzând cât de zgribulită era pasărea, al cărui picioruș tremura pe umărul lui, a întins mâna cu duioșie și, spre mirarea sa, mica pasăre i s-a cuibărit în palmă. Niciodată până atunci nu reușise s-o țină atât de strâns. Altădată, abia dacă o atingea și imediat i se strecura printre degete. Zamfir a mângâiat pasărea. În momentul acela era un pui zgribulit și orfan. Sub un impuls oarecare, i-a dat drumul într-o scorbură. Era ploaie răvășită de vânt, iar Zamfir, ud leoarcă, a fost fulgerat de o inspirație: a acoperit borta din trunchiul copacului și a luat-o la fugă, prin ploaia câinoasă.
Din ziua aceea, viața lui Zamfir s-a schimbat. Din senin, toate nefericirile lui s-au spulberat, iar ghinioanele au dispărut fără urmă. În mai puțin de o săptămână, câștigase așa de mulți bani, încât a atras atenția vecinilor, care, știți, sunt mereu cu ochii pe capra de peste gard.
Însuși fratele său a remarcat schimbarea și văzând că nici pasărea nu se mai ținea după el, a-nceput să aibă o bănuială. In sinea sa recunoștea că se obișnuise cu Zamfir cel vechi, neajutorat, fără bani. Așa că a fost primul care s-a interesat de soarta păsării negre.
Acest frate nu avea neapărat o curiozitate intelectuală și nici nu era îngrijorat de viitorul unei vietăți dispărute, ci pur și simplu nu putea să accepte schimbarea fratelui său.
Aflând ce se întâmplase, s-a dus în pădure și-a eliberat pasărea. El credea sincer că destinul lui Zamfir era să fie un ratat până la capătul vieții și-ar fi fost destul de necinstit, zicea el, să se opună acestui destin.
De cum s-a văzut liberă, pasărea a considerat că trebuia să-și arate recunoștința. Din acea zi nu s-a mai dezlipit de eliberatorul ei, pe care îl adora sincer, ciugulindu-i urechea, din când în când.
Evident, loialitatea micii păsării i-a adus acestui om generos și ghinionul. În scurtă vreme, și-a pierdut toată agoniseala de până atunci. Împiedicându-se, pierzându-și lucrurile și respectul semenilor, a intrat în rândul rataților.
El vrusese doar să restabilească o situație, care i se păruse injustă, eliberând
pasărea în numele unui adevăr și al dreptății, dar aceasta îl înțelesese cu
totul greșit.
Loialitatea în cazul de față a devenit o pedeapsă.
În Adevărul