Anul 1788. Constandin o înșală pentru că îl bate și îl ocărăște, îi pune lăturile în cap. Ea e Maria- Miruța. El e logofăt de isprăvnicie - ține catastifele, scrie după dictare, întocmește documentele taxelor, face rapoarte etc. E contabil, dar și scriitor. Colindă mult, prin țară, dar se mai învârte și prin lumea boemă. Bucureștenii îl caută pentru scrisul cu înflorituri, pentru că știe să compună scrisori pe orice temă. E simpatic, e cool - din care cauză e dezmierdat Dinu și chiar Dinache. Uneori scrie versuri la cerere, pentru lăutari, mai ales când are loc vreun eveniment însemnat, cum ar fi un deces, o nuntă pompoasă, un scandal amoros. Se poate spune că trăiește din scris, într-un timp în care literatura își făcea curaj să apară.
Dar acasă e horror: Miruța vrea haine scumpe, bani, iar Dinache nu câștigă prea mult. Când se căsătoriseră ea era o adolescentă cu geana înlăcrimată, dar între timp, după ce născuse, căci trebuie să vă spun că acești doi oameni aveau o fiică de vreo 7-8 ani, se înălțase și luase și-n greutate, încât dacă și-ar fi pus mintea l-ar fi terminat pe scriitorul Dinache dintr-o singură palmă. Observase că lui îi era frică de vocea ei, dar mai ales îl făcea praf aruncându-i apă în față. De lături îi era cel mai frică, dar ajunsese că se ferea de orice.
În aceste timpuri de suferință, Dinache s-a întâlnit cu Lucsandra. În mod ciudat, deși credea că iubirea s-a dus, întâlnirea cu această femeie l-a dat gata, aruncându-l în ceața dulceagă, pe care o scoate iarna pe gură un om care-a băut afion. Era frumoasă, era blândă și îndrăgostită de el.
Zilnic, Dinache își lua catrafusele, întârzia puțintel în spălătorie și-o și zbughea cu trăsura în mahalaua Gorgani. Întâlnirile amoroase aveau loc într-o casă, unde au și fost prinși în flagrant, la ceasul perfid al amiezii. Miruța - înaltă ca umbra statuii lui Nike, a intrat peste ei. Scandal, bătaie, câteva căldări de lături și, bineînțeles o scrisoare la vodă.
La proces, Miruța a impresionat pe toată lumea, de la mitropolit la inspectorii de palat, iar slugile, târgoveții și chiar intelectualii, câți erau ei, nu mai conteneau să laude personalitatea acestei femei. Așa că Mavrogheni, amator de literatură, a vrut s-o vadă cu ochii lui. Chiar după primele vorbe și-a dat seama de importanța Miruței. El, care era ditamai marinarul, umblat prin lume și cu toate cuvintele asupra lui, n-a apucat să mai spună ceva, iar la final, când ea a subliniat că așteaptă să-i facă dreptate, a hotărât fără șovăire ca Dinache să se întoarcă acasă, iar femeia Lucsandra să fie trimisă la mânăstire.
A trecut vreun an, iar într-o zi, scriitorașul a urcat în trăsură și n-a revenit niște luni bune.
Miruța a pornit după el, descoperind indignată, că Lucsandra fugise din mânăstire și că trăia fără grijă în târgul Găești. Enervată, i-a tras câteva lui Dinache și-a făcut plângere la Palat.
Privit ca un adulterin, care călca în picioare principiile creștine, Dinache a fost chemat la mitropolit. Bărbatul și-a recunoscut imediat faptele: era adevărat, plecase, lăsându-i Miruței întreaga agoniseală și casa, plus 1000 de taleri, numai să scape de ea. Era gata să-i dea bani mai departe, era gata să aibă grijă de fiica sa până la măritiș. Va fi un tată bun, dar de la distanță. Era dispus la orice, numai să nu fie nevoit să mai trăiască sub același acoperiș cu Miruța, care era infernală - îl îngrozea, îl făcea să-și ia lumea-n cap.
Mitropolitul nu e de acord, cazul e scandalos. Datoria lui Dinache e să se întoarcă acasă, iar Lucsadra trebuia dusă la mânăstire din nou, unde i se cere stareței să n-o mai lase să scape. Există chiar un document prin care stareța se angajează s-o țină închisă pe această femeie care sapă la temeliile unei case creștine.
Dinache acceptă decizia resemnat, dar pune și el o condiție: se va întoarce acasă doar dacă Miruța se angajează în scris că nu-l va mai insulta și nu-l va mai bate. N-o să-i mai arunce lăturile în cap. Mitropolitul răsuflă cu ușurare. Până la urmă sfatul lui bun a triumfat! Miruța va fi apărată, familia va rezista până la capătul vieții.
Inspectorul domnesc bate în poartă, zâmbind larg. Lucrurile s-au aranjat îi spune el, cum nu se poate mai bine. N-ai de făcut altceva decât să semnezi hârtia asta, iar Dinache va sta lângă tine până în pânzele diafane ale acelui viitor aurit. Miruța e consternată. Cererile lui Dinache i se par o mare obrăznicie. Smulge hârtia și-o face praf, apoi îi spune inspectorului că fața lui o face să plângă. Arată ca o labă de gâscă, pe care cineva și-a curățat narghileaua. Inspectorul n-apucă să comenteze, pentru că primește în nas o căldare de zoaie. Câțiva cartofi îl lovesc drept în creștet. Cu greu mare o ia la picior, după cum avea să scrie pe larg într-o scrisoare adresată lui vodă, enumerând toate violențele pe care le îndurase, și încheind cu precizarea că nu are de făcut nicio recomandare în privința acestui proces, n-avea decât să hotărască Mavrogheni cum l-o tăia capul.
Grecul a oftat și-a deschis Iliada la întâmplare, dând de niște versuri care proslăveau libertatea. Și în toamna acelui an, pe când Mavrogheni se apropia de decapitare, pe când Lucsandra se furișa șerpește către Găiești, iar Dinache punea pe versuri toată întâmplarea, umbra unei femei părăsite creștea peste București, încât cine trece pe Lipscani poate s-o vadă și astăzi, risipindu-se ca un fum, prin fața Băncii Naționale.
